M-am impacat odată cu moartea

Eram pe Acele Morarului, iî pantaloni scurti, adidași, o foiță de 15 lei de la Real (de pe vremea cand exista si nu era Auchan), alături de alți nebuni, unii cu experiență, alții fără. Ne-a prins furtuna. Ca sa înțelegi ce înseamnă furtuna acolo și de ce m-am împăcat cu faptul c-o să mor atunci, precizez urmatoarele: înainte nu puteam merge ca ar fi însemnat să urcăm si mai sus pe creastă, adică riscul de trăsnire (care oricum era uriaș) ar fi crescut. Să mergem înapoi n-am fi putut, pentru că era perete foarte abrupt. Să coborâm în stânga părea iarbă vericală, acoperită cu un strat serios de grindină. Să coborâm în dreapta însemnau cateva rapeluri care nu știam unde ne vor duce, nefiind siguri care din văiugi e acolo. Așa că, în lipsa unei decizii, stăteam la baza unui ac, cel roșu și lat parcă și ne așteptam sfârșitul contemplând la viață ce-am trăit-o. Parcă-mi doream ca cineva să-i transmită Ruxandrei c-o iubeam pe ascuns (cu atât de mult timp în urmă se întâmpla asta), ca altceva nu știu ce-as putea transmite ca ultim gând - nu știam nici atunci, acum cu atât mai puțin.
Și cum stăteam noi acolo așteptându-ne sfârșitul și Smendre se tot învârtea în stânga și-n dreapta, la un moment dat urlă careva ca și cum ar fi fost electrocutat - tare, brusc și scurt. 2 insi. Chiar au fost electrocutați - a trăsnit undeva deasupra noastră și ei, fiind in sandale, au avut un contact mai ferm cu pământul, astfel ca au fost vizitați putin de electronii acelui trasnet.
Dar ne-am amuzat - haz de necaz.
Apoi, cand toti 6 eram aliniati, a cazut un bolovan fix in locul unde ar fi stat un al 7-lea membru al echipei. Cand zic bolovan ma refer la o piatra de dimensiunea a două capete de om, care s-a așezat frumos langa noi, parcă contemplând și el la viața ce-a avut-o înainte să fie trasnit din ac.
Vis a vis de noi, pe Valea Cerbului, se vedea cum apa provenită din acea teribilă rupere de nori forma o mini viitură, o cascada maronie pe fiecare firicel de vale. Vedeam, de asemenea, cum trăsnetul lovea odată la cateva zeci de secunde undeva pe munte, vis-a-vis de noi, fapt care ar fi fost foarte spectaculos, admirativ și poate distractiv, daca nu am fi fost toți in afara de Smendre hipotermici.
Căderea bolovanului a fost momentul in care am decis că mergem în jos pe iarba vericală orice ar fi. Această iarbă verticală a fost absolut simplă comparativ cu moartea iminentă ce ne aștepta la staționarea în locul anterior.
Cum, necum, am reușit sa ajungem in Valea Cerbului - traseu turistic marcat, pe vale, unde nu mai puteam fi trasniti si unde totul era muuult mai sigur eecat sus in creastă. Acolo am remarcat numărul destul de ridicat de persoane care se adăposteau in diferitele gauri din stâncile văii si urlam de fericire, chiar luandu-ne în brațe unii cu alții, fericiti fiind că am scapat, practic, de moarte.
Ulterior am ajuns in partea inferioară a văii, unde am întâlnit oameni dintr-un grup separati de ceea ce era acum o viitură în toată regula, viitură pe care, insa, nouă nu ne era frică s-o înfruntăm.
I-am ajutat pe oameni sa treaca nou formatul râu al Văii Cerbului, intrand noi în torentul creat si formand un fel de pod pentru ei. Eram complet neînfricați acolo.
A, și am uitat să precizez că atunci când am ajuns în firul văii am început să urlăm de fericire și să ne luam în brațe. Urlam de se auzea în toată valea și se uitau ciudat la noi toți oamenii care se adăposteau de ploaie sub o stâncă.
Mnoh, cam așa a fost cand m-am împăcat eu cu moartea.
Au mai fost alte situații cand am fost aproape, dar pentru scurt timp - un pas sau doi - atunci nu pot spune că eram împăcat, cât mai degrabă conștient că e o posibilitate.
Și cu asta în minte, cred că e momentul să explic de ce naiba m-am apucat sa scriu despre asta:
Am fost ieri la un concurs, să cronomentrez. După câteva răsturnări de situație, a trebuit să ajung acolo de sâmbătă după-amiază. Cum niciodată nu-mi trece prin cap să imi iau o camera de hotel sau așa, am ales sa dorm în cort alaturi de Alex Fazakas si langa Adelin si Cornel Buliga. Ajunși în centrul satului, am observat micile locuri ideale de pus cortul... fix în centrul satului. Erau două bucăți de iarbă la marginea râului, la 3-4 metri de unde urma să fie amplasată poarta de start a concursului în dimineața următoare. Perfect.

Ne plimbăm prin sat, admirăm locurile, se termină lucrurile de admirat și pe la 9 aveam corturile puse deja. La 10 urma să închidem ochii. Și i-am închis.
Pe la 10:30 auzim niște copii care au observat corturile noastre și au început să râdă, chemându-si prietenii să vadă ceea ce ei numeau extratereștrii. "Vino repede baaa! Vino repede să vezi extraterestrii!"
Îmi imaginam, evident, ca n-au mai văzut dilăi să stea cu cortul în centrul satului - clar nu-i normal.
Iaca, am contribuit la extinderea orizonturilor unor copii de la țară - chiar nobil :)
Atâta că imediat ce a sosit ultimul să vadă extratereștrii, imediat ne-a lovit cortul ceea ce eu credeam că e o minge șutată atat de tare încât s-au îndoit bețele cortului de m-a atins mingea pe fund.
M-am trezit buimac si il vad pe Alex cum se uită pe gaura cortului, nou formată, zicând "mi-au spart cortul". In momentul ăla mi-am dat seama că de fapt n-a fost o minge cea cu care au aruncat copiii, ci altceva, care a trecut prin ambele straturi ale cortului și a ajuns să se oprească între noi și, eventual, la fondul meu. Am început să caut obiectul și când l-am găsit mi-am dat seama că iar am trecut pe lângă moarte, de data asta fără să-mi propun, fără să-mi asum, și-n niciun caz împăcat cu ea. Era un bolovan de aproximativ un kilogram, care dacă ateriza 20cm mai jos îi crăpa capul lui Alex, iar 30 cm mai la stânga îmi crăpa capul mie.
N-are rost să mai explic ce-am simțit cand am realizat asta - cred că nici nu știu cum să explic asta - nu am capacitatea literară suficient de mare, dar cred că e deja momentul să mă întreb daca nu-i vreun reaper prin zonă in acest frumos și liber aprilie, când am avut deja doua evenimente în trafic, ambele implicând câte un autotren (TIR).
Daca totuși mor și n-am lasat asta scris undeva, vă bat dacă-mi faceți înmormântare de-aia creștinească idioată. Vreau lumea să fie veselă, să-și prețuiască viața, vreau să-mi dați organele celor care au nevoie, dacă-i cazul și restul ardeți și luați un pic de cenușă cu voi și duceti prin locurile prin care încă n-am ajuns și bucurați-vă cu mine când ajungeți acolo.
Fiți fericiții!
P.S. In acea fericită zi a noastră pe Acele Morarului au murit altii prinși de viitură pe Valea Bucșoiului. Sper că erau gata.
P.P.S. in dimineata concursului, prima melodie la care a dat play DJ-ul este o veche baladă trance cum imi place mie sa zic: Melodia se numeste Allright. Am recunoscut-o instant, am realizat faptul ca n-am mai ascultat-o de cativa ani buni, desi o am pe PC. Am incercat sa nimeresc artistul. Si tot ziceam: Brad, Carter, Brad... Ceva. El se uita la mine ciudat si zice: Red Carpet. Si raman cu un sentiment ciudat de a ma fi inselat. Ajuns seara acasa, merg la seara acustica organizata de Cristina in Deanes si la un moment dat, in mijlocul unui cante folk, imi vine revelatia: Melodia era Red Carpet - Allright (Brad Carpet Remix). A se asculta candva!