marți, 30 octombrie 2018

Silence


It’s one of those moments, that we very rarely have in our lives, where even though you’re surrounded by people, loud or not, you feel silent. You feel the silence. It would be awful for all our lives to be like this, but once in a while, when you have them, these moments, they’re completely priceless.
Maybe that’s why they come for free, because otherwise there would be the pressure and expectations that fuck up these moments in our daily lives. To be able to sincerely laugh and still be somewhere higher, seeing that, that is what happiness is. Maybe. Obviously.
To laugh with people you trust, to hug simply anyone, to touch absolutely anyone, to not need to feel what the boundaries are, that’s a beautiful life.
Feeling like I’m starting to fill up rows just to have a longer text, so I’ll just stop here.
Now I can copy-paste it to the second book I’m going to write, that means never.
But I feel the need to ask the question “will I die soon”? I feel the need to ask it because I feel accomplished. I feel that I’ve done and lived enough. I’d be ok with it.
I don’t want it to end, I just liked (loved and enjoyed) this moment of silence, this moment in which I was a ghost somewhere above, looking down at everyone.

Ciao!

The self centered prick

I danced!

I improvised some contact with Sarka, a girl whose slow-life philosophy does not comply with her fast, strong and energic dance style.

I felt completely unsecure about myself while dancing with her. I thought she felt it. It was pretty rough but really nice. We stopped together breathing heavily, back to back, necks on shoulders.

And then she pulled out a "where did that come from", refering to me, being able to dance like that, not knowing how I felt during it. I told her it was from the bald guy who danced with Uma the day before. Then she told me that I lead her very well.

Then it started: I felt she was telling me that just so that I don't feel bad for my performance, which might have been really decent, despite me being insecure after it.

And I wonder what gives me the right to think that everything is about me? How the hug would I feel if I made a compliment, and we all know how hard is for me to make compliments directly, and then move the conversation from the compliment to convincing the person that I'm not making it out of pitty, but out of pure wish to compliment the person, to thank for whatever there is to thank.

Or maybe I should set a freaking goal to start learning how to accept compliments...

Thank you Sarka!
Thank you Dori!

Coincidentally, they are the two girls I danced with today - coincidentally my ass!
I know them and trust them since May, when they were cooks in the Care to Communicate Youth Experiential Learning Programme, where I was a team member who enjoyed their food so much that I decided that that would be the starting point for my vegetarian diet, a diet that I've kept with very little exceptions.

And no, it's not a diet to be healthier, it's a diet to feel better for not killing animals (indirectly).

I then started a little trio with Jordan and Tina again, but no more energy for that. We finished at 10, again.

Thank you too!

luni, 29 octombrie 2018

Al treilea Jam de Contact Improvisation

Două ore, ca să fiu mai precis.
Atât a durat un moment magnific din viața mea.
La vreo 15km de Brno, într-un centru de cercetași, pe o podea numa' bună de dans, alături de un gagiu cu un cap mai mare decât mine si vreo 6 ani mai putin, un gagiu care mi-a fost trainer de doua ori. De fapt, o dată trainer si o data i-am fost eu asistent într-un training.
Contact improvisation e o activitate cu care am făcut cunoștință într-un moment în care deschiderea mea către astfel de lucruri era absolut aproape zero. Ani mai tarziu am luat parte chiar curajos la trainingul care avea o ora dedicata CI-ului, iar acum am decis să mă înrolez într-o săptămână întreagă de CI, ca și cum aș sări cu bungee-ul de zece ori într-o zi - cam la fel de confortabil.
Si iată-mă aici, în seara dinaintea momentului în care scriu asta, terminând timid un „jam” de CI si urmărind fascinat una din trainerițele venite din Barcelona - și care mă face să vreau sa trăiesc acolo cel puțin o vreme - cum improvizează ea contactul cu un gagiu chel, bine făcut, aproape scund, într-un mod în care-ți dai seama că tipa nu mai are nevoie de sex când face asta. Asta îi citeam pe față, în uriașul zâmbet afișat când nu urla subtil de emoție. Pentru gagiu era deja a doua gagică din seară.
Ca și context, mă aflu aici să învăț cum să introduc CI, drept unealtă pentru lucrul cu tinerii, într-un program finanțat de Erasmus+, adică plătește UE și transportul si cazarea si mancarea si trainerii. Tot ce trebuie să faci este să vrei, să meriți și să dai mai departe. Dacă crezi că nu meriți, fie stai acasă, fie faci ceva ca să meriți fie te bagi și vezi dacă meriți sau nu, poate vei face ceva ca să merți post factum.
Ma rog, învățasem noi câteva mișcări, dar tot ne rostogoleam pe jos lent ca niște viermi care se încalecă aproape grațios, iar din când în când ne mai ridicam în picioare. Când i-am văzut pe ăștia dansând, frățioare, m-am uitat ca la spectacol, nu stiu daca am respirat jumatea aia de oră cât s-au jucat, dar am aplaudat în propriu-mi suflet, așa cum au făcut și ceilalti care urmăreau show-ul.
Imi doream să am curajul să încerc așa ceva.
Dar treaba asta era atat de departe de mine încât, dracu, nici cu ochelari nu o vedeam. Asta fu a patra zi si ne-a luat încet, fără dans, ca eram rupți din primele trei zile. Si bine au făcut. Am băgat multa introspecție, reflecție, împărtășiri cu „familia” și, când în sfârșit credeam că o să dansăm, ne-au băgat niște filme cu fondatorii disciplinei. Unu', Paxton, de prin America, care pe lângă faptul că a inventat o disciplină despre care nu se știe dacă e artă sau entertainment, a și documentat treaba. Adica a filmat prin 1972 destul de mult.
Ne-au arătat și un film de la cea de-a 36 aniversare a disciplinei, unde s-au întâlnit vreo 300 de oameni din toată lumea, într-o sală de sport de prin State. Foarte fain, ce să zic.
Mnoh, seara, eu, după două cafele, aveam o energie maximă. Si noroc ca l-am găsit pe gagiul ăsta pe ring și am început să ne luam la „harță”. Habar n-am cât naiba ne-am hărțuit pe-acolo, cu ritmul cardiac maxim, până a venit o gagică din Grecia să ne hărțuim împreună. 90 de minute nu ne-am dat drumul mai mult de 3 secunde. Oamenii din sală, adică ceilalți 20 de participanți s-au oprit la un moment dat si se întrebau dacă facem CI sau wrestling si, la fel ca noi, se întrebau dacă acum ne oprim sau nu.
Unii dintre participanți dormeau cand ne-am oprit noi. Ma rog, eu, ca gagiul a continuat cu o gagică din Estonia la care vrăjește din prima zi. Are și de ce, că ala care a designuit păpușile Barbie a mers în viitor si a facut un mulaj după fața Katerinei, singura estoniancă din lume pe care o poți atinge fără să se evapore. Ma rog, ea și încă una pe care am întâlnit-o in Ungaria, in iunie, si pe-al cărei nume nu mi-l pot aduce aminte.
Dar au fost 90 de minute după care am tânjit o viață. Sau, mă rog, am vrut să am curajul să tânjesc... o viață. Și da, știu că o viață nu-s câțiva ani, dar dă-mi voie să exagerez un pic.
Și eu ca eu, da' gagiul ăsta, Jordan... e și ziua lui azi!
Mare lucru să ai curaj, să ieși din zona de confort, să îți spargi propriile limite pe care tot tu ți le pui ca boul, pentru că judecându-i pe alții, de fapt, te limitezi pe tine.
Mare lucru!
Mare lucru să scrii asta în loc să-ți scrii CV-ul sau planul de afaceri pe care trebuie să-l depui în trei zile, zile în care n-ai mai mult de 3 ore legat pe zi pentru ele.
Eh, un plan de afaceri, mare lucru
Viața bă! Viața!

sâmbătă, 13 octombrie 2018

Despre astazi

In sens extins, despre astazi este de fapt despre ultimele 2-3 saptamani.
Azi e doar culminarea unei munci care m-a stresat un pic prea mult, dar care mi-a placut la nebunie
Despre astazi este, de fapt, poate, probabil, despre cum mi-am gasit vocatia sau despre cum m-a gasit ea pe mine.
E despre faptul ca m-am mai descifrat putin si am inteles ca toate lucrurile pe care le stiu chiar pot fi bune la ceva, luate impreună, nu separat.
Azi m-am intors pe motorul lui Levi (multumesc!) de la Sacele, unde am tinut un teambuilding simplu, de tip treasure hunt. Nu stiu daca a fost gasca tanara si vesela de vina (adica de merit), dar evenimentul a fost foarte, foarte fain.
Au avut de gasit preoti, mirese, statui, patrupede, creaturi cu mai multe picioare, adrese si alte lucruri care i-au purtat prin Sacele vreme de 2 ceasuri si jumatate si intins pe vreo 10km sau mai mult.
Aveau un spirit de competitie fain si atat de dezvoltat incat aproape ca alergau - ei fiind persoane care in mod normal nu o fac.
Eu am creat tema si detaliile, eu am facut sistemul de impartire a echipelor, eu am gandit sistemul de punctare, eu l-am implementat, eu am facut o prezentare de 20 de slide-uri in 10 minute si am terminat-o cu 3 secunde inainte sa incep sa o prezint, eu am prezentat, eu am arbitrat, eu am selectat pozele, eu le-am aratat filmuletele, eu i-am impacat si eu i-am facut sa rada. Ma rog, erau si ei predispusi, atmosfera a fost foarte faina.
Dar e mai sus, aici, o insiruire de lucruri mici si nu foarte valoroase, care, puse la un loc, creează o valoare foarte frumoasa, valoare pe care n-am crezut ca o voi putea folosi vreodata.
Iata ca s-a intamplat.
Si ca sa fie treaba treaba, la final, dupa toate clasamentele, am iesit in fata si am incercat sa le prezint cele mai amuzante evenimente din cele doua ore si jumatate.
Si aproape ca am facut stand-up comedy. Au ras calumea.
Dar stiti cand au ras cel mai tare?
Cand au vazut ca mi-a pus windows 10-le meu, in stanga, in bara de foldere accesate des, un folder numit EuroSexParties.17.08.27.Lucy.Heart.Filling.Eve...
Mnoh, stii cat au ras cand m-au intrebat care-i faza? :))
Vrei curaj de public speaking? Try this!
Si-apai toata viata mea am fost speriat de gandul ca ar putea afla lumea ca eu vizionez pornografie. Întotdeauna mi-am ascuns cat mai bine filmele. In ultimii ani nici macar n-am mai downloadat. Mi-am format reflex ca atunci când intru pe incognito sa scriu direct beeg.com, chiar daca nu asta vreau sa fac. Mi se întâmplă des sa tastez bee si sa ma opresc la g.
Iar filmul ala era acolo doar pentru ca ma chinui de o grămadă de vreme sa-l downloadez. Nici măcar nu funcționează, e la 97% si nu pot sa-l vad (credeți-mă, am încercat!)






Am plecat de acolo viu, senin, fericit, blindat de armura, pe motocicleta.

Dar de ce m-a stresat asta doua săptămâni? (trei, de fapt) Pentru ca ieri am avut un teambuilding cu 80 de persoane si 10 prieteni care m-au ajutat. Aici vorbim de mult mai multe valori omenesti pe care, luate împreună, n-am crezut sau n-am avut curajul sa cred ca mi-ar folosi vreodata.
Si a ieșit și ala foarte fain. A fost o zi calda și senina, petrecuta alaturi de prieteni, terminata cu cocktailuri si voie buna, asa cum ar fi fain sa fie fiecare zi din viata noastra, fiecare zi in care nu ploua :P
Stresul n-a făcut decât sa construiască aceste zile superbe.

Si simt nevoia sa mulțumesc tuturor celor care m-au sculptat sa ajung asa.
Mulțumesc!