joi, 28 aprilie 2022

The Big Bang Theory.

Era o vreme când urmăream episod cu episod vreo 5 seriale.
Erau Supernatural, Two and a half men, The Big Bang Theory si... înca vreo 2 altele.
Nu pot defini exact de ce mă uitam la ele sau cum le-am ales, dar cred ca m-am pricopsit cu ele din vremea liceului și le-am cărat la facultate.

Cert este că după o răceală m-am apucat să reiau The Big Bang Theory, doar ca să nu mă mai gândesc la muncă sau la lucruri care mă necăjesc. O plecare din lumea mea imperfectă, în lumea aia, amuzantă.

Și s-a terminat.

Am văzut acum ultimul episod, după ce, săptămâna trecută cred c-am dat gata sezonul 11 într-o zi. Sau o zi am dat-o gata cu sezonul 11 de tbbt.

Nici nu sunt convins că am văzut toate sezoanele, căci ultima oara m-am mai uitat la el acum vreo 5-6-7 ani și am reluat și eu de unde am estimat că am rămas.

Nici nu știu când a fost ultimul sezon, dar mă bucur că pentru mine a fost azi.

Pentru că eram un student pricăjit la inginerie când mă uitam activ la el, bătând din picior să apară încă un episod. Iar ei erau la fel: niște ciudați care au dat de-o fată frumoasă și nu reușesc să ridice fruntea să o salute, dar o impresionează, voluntar, sau nu, cu autenticitatea lor.

Acum, în ultimul sezon, toți sunt căsătoriți și au sau se pregătesc de copii. Mă rog, aproape toți. 

Înțeleg acum cum de sunt unii atât de marcați de seria Friends. Înțeleg și mai mult atunci când mă trezesc că fac o glumă precum Sheldon și se uită toți lung la mine. Pentru mine, în mod cert, TBBT este Friends. Și cum să nu: îmi amintesc cu maxim drag zecile de seri petrecute în sufrageria noastră de la Făget, precum și chefurile cu dans. Ce-i drept, cu mult mai multă lume, dar am avut și avem și noi sufrageria noastră plină de amintiri.

Și-acum că e Ruxi însărcinată, tabloul e complet similar.
Partea interesantă e că nu mai avem pe cine imita când o veni bebe, căci nu mai e The Big Bang Theory să ne călăuzească și această cale.

La ce naiba să trecem pentru momente faine de parenting, la Familia Bundy?

Ador când mă impresionează filmele atât de mult încât scriu despre asta.

Ador.

The Big Bang Theory (TV Series 2007–2019) - IMDb

Oh. Și doar ca să rămână în posteritate, azi am avut primii clienți la Escape Room.
Chiar pare că singura constantă din univers e schimbarea.
Și e la fel de întristător, cum este de îmbucurător.

And since I'm here, as scrie cum a decurs, ca să am material de râs pentru când sper că voi fi progresat.

M-au sunat oamenii la 16, că ar vrea la 18.
I-am rugat să facă o programare pe site, că așa funcționează. Ei au intrebat ce site. Eu am întrebat de pe ce site au ajuns ei la mine, atunci. Mi-au zis că de pe Aventi.ro.
Eu i-am rugat să intre pe site-ul meu. Au zis ca nu pot acum.
Am zis, nicio problema, vă fac eu rezervarea, că e  important să citiți și să confirmați înțelegerea informațiilor.

Am intrat pe site si - surpriza - era picat. Cu totul. Tot wordpressul se updatase sau ceva.

Il sun pe Misha s-o rezolve. Îmi închide.

Era gata să plece la un atelier pe care-l susținea și vorbea intens la telefon pentru a-l pregăti.
Mă sună, în cele din urmă și îi explic apoi îl las să-și facă treaba. Mă sună rapid înapoi și-mi zice că e gata. A șters un plugin care dădea o eroare critică.

Perfect. Sun clienții și le rezerv, ei mă roagă să confirm că e 140 lei pentru 3 persoane. Eu le confirm că e 180 pt 3 persoane.
Îi întreb de unde au prețurile astea - de pe Aventi.
Facem. 140, daca așa au apărut prețurile acolo, așa facem.

Și de-atunci, mi-a luat practic 90 de minute să pregătesc atelierul pentru escape, în condițiile în care el trebuie să fie pregătibil în 10.
În fine, cea mai complicată parte este cea audio-video, în care setez cronometrul, pe care de data asta l-am greșit și am intrat pe altă pagina.
Și de fapt l-am greșit că am schimbat contul pe Chrome Kiosk. Si apoi a trebuit să caut iar tutorialul de cum se face Kiosk, l-am făcut doar ca am facut Kiosk pentru altă pagină, nu cea cu timerul.
Apoi am făcut conexiunea audio printr-un zoom și am setat microfonul boxei și speaker să fie tot boxa JBL.

Am făcut un test, am văzut că merge, i-am dat înainte.
Am făcut ordine și curățenie, am mai luat în primire 2 biciclete și am ieșit, ocupându-mi locul în mașina parcată lângă service dintr-o completă coincidență.

Moment în care mi-am dat seama că nu mai pot controla computerul și că am greșit pagina.

Un client era în fața service-ului, le aștepta pe fete.

Îl salut respectuos, intru în service, setez pagina care trebuia, refac conexiunea audio și mă întorc în mașină, salutând la ieșire tot grupul.

Aștept să intre, o fac în 12 minute (un timp bunicel overall, excelent daca ții cont că nu au alergat) și apoi mă uit la ei cum încalcă ceva reguli. Le zic la microfon că nu au voie, dar pare că nu mă aud.
Le scriu mesaj pe monitor, dar pare că nu se vede mesajul.
Îmi mai rămâne doar whatsapp-ul să le transmit chestii, iar google meet-ul să îi ascult + camerele video să îi văd.
Când mai rămân 20 de minute, nu îi mai aud, moment în care încep să scriu frenetic pe WhatsApp, fără succes - nu prea se uită la telefon.
Decid să intervin pe ecranul cu cronometrul, să încerc să refac conexiunea audio.
Reușesc să o refac, dar îi aud foarte slab, cred că s-a selectat microfonul laptopului, care are clapa închisă și e închis în dulap.
În schimb, cred că s-a selectat difuzorul boxei portabile JBL, căci la momentul când timerul mai arăta 10 minute, s-a auzit sunetul care trebuia să se audă la fiecare 10 minute trecute, doar că acum s-au oprit toți din ce făceau, semn clar că e prima oara când chiar se aude sunetul...

Cu toate acestea, deși nu au reușit să termine la timp, cu puțin ajutor au reușit în cele din urmă și s-au simțit bine. Ba chiar le-am propus să vină odată cu mine în mașină să vizioneze ce fac alții.


joi, 21 aprilie 2022

De ce un Escape Room într-un service de biciclete in Brasov?

Simon Sinek zice fain că trebuie să începi cu ”De ce?”.
This is exactly what I'm doing.

CUB Escape Room Brasov


 Pentru că un service de biciclete este un lifestyle business care deși pare că ar merge bine în vremurile noastre, singura soluție să supraviețuiești iernii brașovene este să ai o activitate complementară iarna. Sau să ai un marketing extrem de bun, încât să ai de lucru la reparat și oameni să repare 12-14 ore pe zi :)

Păi și-am făcut CUB Escape Room doar pentru că nu aveam cum să supraviețuim iernii?

Da și nu.

Da, pentru că e foarte frustrant să muncești iarna la ceva și să plătești chirie la complet altceva, care nu merge decât vara, și nici atunci suficient de bine cât să duci un trai decent. Unde mai pui că deși a fost zăpadă serioasă de ski 4 luni eu am avut clienți la ski doar 2...

Ne-a doborât grav marketingul altora, iar rezistența de a vărsa bani pe reclame în conturile FB, google, etc, devine futilă.

Nu, pentru mai multe motive. În primul rând pentru că misiunea service-ului e de a face orașul ăsta ciclabil, cu tot ceea ce presupune asta, iar un preț mic pentru manoperă face ca mersul cu bicicleta să să fie mai atractiv decât cel cu mașina. Service-ul trebuia să fie doar o componentă a întregului univers CUB, dar iată că a ajuns să fie el elementul principal pe lângă care construim altele, sper eu, mai puțin sezoniere.

Escape-ing-ul
este, fără doar și poate, un serviciu premium, cu un caracter al vizitelor și, deci, veniturilor mai degrabă volatil, fapt pentru care nu am vrut să merg pe o transformare completă a service-ului, un fel de all-in pivot, ci am zis să pipăi pia'a și să vedem de-acolo.

 În al doilea rând, am simțit nevoia să îmi pun creativitatea la contribuție, în timp ce-mi focalizez pasiunea pentru jocuri în ceva constructiv și pe termen lung, nu doar gaming obsesiv, singur acasă. Pericolul cel mare este că game-mastering la CUB Escape Room este absolut dătător de dependență, iar imersia este imeeeensăă! 

Am avut o zi cu 12 ore de teste, în care n-am simțit foame sau sete, în care n-am reușit să vorbesc serios la telefon, căci eram absolut captivat de jucătorii din cameră pe care îi supravegheam.

Așadar, CUB Escape Room este calea lui Cezar de a se juca și construi în același timp.
O sa meargă?
O să se plictisească repede?
Probabil.
Dar cu siguranță îl va face fericit. :)

Tot fericit îl va face și dacă lumea va închiria biciclete electrice de la CUB eBike Rental Service.


 




sâmbătă, 4 septembrie 2021

Cum se fabrică (intenționată cacofonia) căderile nervoase

 

Despre ziua de azi,

 

Care a inceput ieri

 

Care de fapt a inceput altcandva saptamana asta.

 

Dar eram un pic frustrat ca intr-o zi de sambata, eu trebuie sa iau niste materiale pentru un teabuilding, sa merg la service sa inchiriez 4 biciclete, ca apoi sa ma intorc la un moment dat sa le preiau și sa le dau altcuiva.

Intr-o zi de sâmbătă.

 

Sa-ncepem, deci cu bicicletele.

Mare fericire mare, pe la jumatatea saptamanii, niste fete din Bucuresti  rezerva 4 biciclete (din 5!!) pentru sambata.

La vreo ora dupa ce-au confirmat, ma suna Tibi

– Cezar, tocmai am rezervat 5 biciclete pentru sambata.
- Aoleu, nu, erau rezervate (din pacate) 4 deja.
- Aoleu
- Suna-l, spune-i ca doar duminica se poate.
- N-am numarul și a plecat. A zis ca a mai inchiriat.
- A, e bine, il cautam in contractele anterioare, il gasim, il sunam și-i spunem.
- Ne vedem la service.

In tot acest timp, eu umblam prin Hornbach sa cumpar niste materiale pentru un teambuilding la care urma sa fiu event manager – pentru prima oara la evenimentele altcuiva. Asta dupa ce facusem niste vizite in Poiana (3 bucati) sa planificam, rezervam, platim, caram logistica, etc.

Cand ajung la service, caut prin toti clientii de inchirieri, gasim vreo 4 compatibili, ii sunam, nu-i niciunul. Doar unul dintre ei a zis ca a inchiriat și ca ar mai vrea sambata o bicicleta, dar ca ne suna mai tarziu sa ne zica.

Mnoh, acum sa vezi shit-show. O sa vina omu sa ia 5 biciclete vineri seara, iar noi o sa-i zicem ca... a venit degeaba, ca mnoh, suntem prosti de facem rezervari una peste alta, dar avem principii – primul venit primul servit.

Am aflat ca și-au luat oamenii concedii ca sa vina sa se dea cu bicicletele noastre, a fost heart-breaking și ma injuram eu in mintea mea.

Dupa ce-au plecat foarte rapid, ma suna cel care rezervase de fapt.

- Salut, ce s-a intamplat?
- Pai, basically, suntem retardati și v-am rezervat peste altii și nu v-am luat nici macar numarul de telefon, deci n-am avut cum sa dam de voi. Mai mult, nu stim cum sa ne revansam, adica ramanem cu o bicicleta și putem sa v-o dam gratis.
- Nu ne ajuta.

Suna iar telefonul:
- Buna ziua, aveti niste biciclete de inchiriat pentru sambata?
- Sunteti din vreunul din grupurile care au rezervat deja?
- Nu, dar am mai luat de la voi
- Din pacate nu avem decat o bicicleta libera sambata.
- Dar duminica?
- Da, duminica avem 5 disponibile
- Ok, vrem duminica, 3 biciclete, venim sambata seara sa le ridicam.
- Da, dar le veti ridica cu bateriile descarcate, va dam incarcator sa le incarcati singuri.
- Da, in regula.

 

Suna iar telefonul, era tipul cu ... noi retardati, rezervari duble.

-          Salut, duminica n-aveti 5 biciclete?

-          Voi faceti misto de mine?

-          Adica?

-          N-ai sunat tu adineauri?

-          Nu, suntem noi cu rezervarea gresita și anulata de voi

-          Aoleu....
    Tocmai au rezervat altii 3 biciclete duminica. Am 2 sa va ofer gratis...

-          Nu ne ajuta.

FUCK MY LIFE

 

Credeti ca asta era de ajuns?
Vineri noapte imi dau mesaj fetele de la Bucuresti:

-          Venim maine la 9-9:30!

-          Oh thank God! Ma bucur enorm, căci am refuzat o rezervare de 5.

A venit, a venit dimineata.
Cezar se duce voios la service, după un somn indurerat de o partida de baschet dupa 6 luni de lipsa, precedate de aproape un an.

Voios nonetheless.

-          Buna, am sosit.

-          Buletinul, contractul

-          Toate bune, dar achitam doar 2 biciclete noi, vin apoi inca 2 și achita și ei.

-          Și cum fac contractul, pe 2, sau pe 4?

-          Pai pe 4, dar achitam doar 2

-          Pai dar vă dati seama că nu puteti sa plecati cu 4 biciclete achitand doar 2, nu?

-          Dar vin in 4 minute ei.

-          Pai perfect, hai ca facem instructajul impreuna atunci.

-          Dar vrem sa achitam.

-          Pai hai sa asteptam putin, sa vina și ceilalti, să achitati impreuna.

-          Nu, vrem să achitam.

-          Ok, card sau cash?

-          Card

-          Sigur, imediat.

Scot telefonul și intru-n aplicația de plata cu cardul. Incerc odata, nu merge.
A doua oara, nu merge
A 3-a, nu merge

-          Dar sigur nu-mi ia de 3 ori banii?

-          Da, sigur, ca trebuie PIN-ul la sume peste 100 de lei.

-          Dar de ce nu incercam la asta? (aratand spre casa de marcat)

-          Este casa de marcat aceea, POS-ul e pe telefon, dar nu prea merge. Imediat, dau restart și mai incercam odata.

Sună telefonul, ora 9:10, era Ruxi, voia sa stie daca vin să mâncăm împreună.

-          Nu pot vorbi acum, mănâncă singură.

 

Intre timp, vine și titulara contractului, care era pe-afara cu niste baieti din Brasov.

-          Totul Ok? Da, incercam sa platim cu cardul, dar nu reusim.

-          Pai de ce nu incercati la asta? (aratand spre casa de marcat)

-          Este casa de marcat aceea, POS-ul e pe telefon, dar nu prea merge. Acum se restarteaza și vedem daca merge.

-          Pai și ce facem daca nu merge?

-          Pai mai ramane varianta Cash sau cu ordin de plata

-          Aoleu, unde-i un bancomat?

-          La aproximativ 300m distanta

Intre timp, apare și cea de-a 3-a colegă, singură.

-          Mnoh, haide!

-          Dar esti singura?

Intreabă una din fete

-          Da.

-          Pai și tipul?

-          Sunt singură, hai sa mergem.

-          Pai și cum facem cu rezervarea?

-          Aia e, platesc doua biciclete, hai sa mergem.

 

Moment in care intervine brasoveanul nostru, amicul fetelor.

-          Nu-i nevoie, că la noi la Brasov nu jecmănim oamenii, nu-i asa amice?

-          .... așa o fi...

-          Super, plătim cash zise tipa cea mai grăbită, a 3-a sosită.

-          Imediat.

Atunci m-am pus să scot bonul cash din calculator, prin noul program de gestiune instalat și pus in aplicatie de mine. Cam toata saptamana asta am facut, am adaptat service-ul sa poata avea o gestiune digitala, in cloud, cum trebuie.

Ghici ce... casa se blocheaza cu la jumatate... și nu-și mai revine...

S-a terminat ziua și tot nu și-a mai revenit.  

 

Am avut mare noroc ca n-au insistat fetele cu bonul fiscal, astfel că mi-am putut dedica urmatoarea jumătate de oră debugging-ului casei de marcat. In prima faza, n-a functionat la plata cu cardul. Am pus noi la oha acolo un cod și a mers. Am crezut ca problema era rezolvata.

Acum nu mergea la plata cash.

Și-apai am scos un bon fara noul program de gestiune – naiba stie cum o afecta asta gestiunea pe de-a intregul, dar nu mai aveam rabdare.

Dar ce sa vezi:
Sună telefonul.

-          Bună ziua, ma numesc Xulescu X, suntem de la ANAF și desfasuram un control inopinant, va rugam sa va prezentati la sediul firmei.

Mnoh, cum ar fi sa fi fost și asta adevărată?

La telefon era de fapt unul din oamenii sunati de mine in timpul saptamanii, cautand pe cei care rezervasera și care-a zis ca ma suna cand și daca vrea sambata o bicicleta.

-          Salut, da, am bicicleta libera astazi.

-          Super, pot trece pe la 12-12:30 sa o ridic?

-          Da, eu sunt aici.

 

 

Sună iar telefonul, ora 9:40

-          Salut, sunt Bogdan, poti veni pana in ora 10 sa ridici printurile? (n.r. pentru teambuilding-ul programat miercuri) Că vreau să plec de-acasă la 10.

Printurile nu erau necesare decât miercuri, dar organizatorul este foarte bine organizat și vrea sa fie toate lucrurile gata mult inainte de vreme.

-          Salut, dacă-i musai, cu plăcere.

Bogdan locuiește cam pe lângă mine, așa că merg, iau printurile vietii și merg acasă, să mănânc. Ruxi fericită, am prins desertul împreună. Măcar atât.

 

Nici n-apucăm să povestim suficient, că mă sună omu’ cu rezervarea de la 12:30, că va ajunge la 12:30. Perfect, in sfârșit se întâmplă lucrurile așa cum sunt planificate.

Mai mult, mă sună niște oameni care au nevoie de-o reparație minoră la biciclete, ca să plece cu ele-n tură.

-          Nu ne poate ajuta nimeni acum, ajutați-ne vă rugăm!

-          Bine, vă ajut, haideți la 12:45, predau o bicicletă și apoi lucru la ale voastre

În drum spre service, răspund la telefon:

-          Salut, sunt băiatul cu rezervarea de la 12:30, hai că am comis-o:

-          Adică?

-          Pai am venit să ridic bicicleta

-          Așa...

-          Și mi-am dat seama că deși am vorbit cu tine la telefon, am crezut tot timpul acesta că vorbesc cu un alt rental și m-am prezentat la ei. Imi cer scuze.

-          Stai linistit, este complet în linie cu ziua de astăzi. Dar de curiozitate, la ce rental ai mers?

-          La xxxxxx

-          Am inteles, au bite cu motor central?

-          Da

-          Am inteles, nicio problema, zi faina.

-          Imi cer scuze din nou.

-          Stai linistit, nicio problema, e karma.

Măcar au venit oamenii de le-am reparat bicicletele fucking sambata.

Și dacă tot sunt aici și e o zi de cacat, hai măcar să fac inventarul. Ca să imi dau seama ca nu mai pot face inventarul, căci am taiat deja un bon fiscal și-a iesit din gestiune ceva...

Și asa m-a prins seara cu urechile prinse in programul vietii de gestiune – eu sunt prost, nu el, el e chiar decent, că au venit deja să predea bicicletele.

In afară de faptul că sărea o baterie și că s-a gândit brasoveanul nostru să bage surubelnita in incuietoare ca sa nu mai sara bateria (WTF man?!?), totul a fost ață. Măcar atât.

Îi sun pe următorii:

-          Salut, sunt gata bicicletele

-          Aoleu

-          Ce s-a întâmplat?

-          Păi am băut, nu pot să vin după ele.

-          Nicio problemă. Mâine.

-          Da, mâine.

-          Ok, mersi.

Și așa se fabrică cedările nervoase.

Nu.
Stai.

La un moment dat, pe la ora 12, am aflat că nu se mai ține teambuildingul de miercuri pentru care m-am pregătit mai precoce decât... ceva cu sex.

Seară bună în continuare.



duminică, 29 august 2021

Imperfecțiunea mea, la Afect, un festival imperfect.

 O sâmbătă ca nicio alta în Brașov.

Nu sunt absolut deloc obișnuit cu petrecerea weekendurilor in Brasov, mai ales vara, însă acum, cu Ruxi plecată în tabără la muncă, Levi în Germania la muncă și Misha în Vamă, la relaxare, nu mi-a rămas decât să petrec niste me-time la festivalul Afect și documentând relațiile financiare ale Domeniului Schiabil Poiana Brașov.

Din capul locului trebuie să menționez că vineri a fost o zi cât se poate de specială, în care mi-am oferit o tură scurtă de biciclete cu Vlad, Biolan și Scrici, cum de prea mult timp nu-mi mai oferisem.

A trebuit s-o întrerup repede, să ajung acasă să mă schimb, să merg la teatru. Noroc ca m-am văzut cu Tibi, care bietul venise să o salveze pe Silvia căreia-i cedase motorul în fața blocului meu (unde trăiesc, nu pe care-l dețin, că nu dețin nimic impozabil încă). De ce noroc, că mi-a zis că teatrul e mâine, nu azi :)

Așa s-a făcut că mi-am eliberat programul și puteam participa la Masa Critică, după care să merg direct la concert la Byron. Nu înainte de a afla cum funcționează sistemul de reciclare de la persoane juridice în România - de la Iulian Dudiță, care face asta din Hobby :)
Spre surprinderea mea, e chiar ok gândit. Nu sunt clare mereu motivele pentru care e gândit sistemul așa cum e, dar la o analiză mai aprofundată e cât se poate de logic.

Revenind.
Nu, nu revin încă, pentru că m-am întâlnit cu Radu vineri și i-am zis și lui de teatru și de dialogul cu Marcel Iureș. La care el m-a întrerupt subit întrebând: CPF-istul?
Nu știam eu mare lucru despre Marcel Iureș, în afară de faptul că a jucat în ceva filme americane acum multă vreme și nici nu m-am documentat între timp, așa că m-am dus la dialogul cu el cu doar două informații la curent: actor bun și CPFist. Două etichete, două prejudecăți.

Cu ce ocazie a ajuns el să aibe dialog cu oamenii la Teatrul Dramatic înainte de o piesă cu Ada Galeș, Ioana-Anastasia Anton, Marius Cordoș și Bogdan Nechifor numită Iluzii?

Foarte bună întrebarea:
Acum câteva luni, de ziua lui Allen, am petrecut (cu mult ping-pong și un tort delicios) puțin mai mult timp cu Camelia, partenera lui, și mi-a spus despre dorința ei și a fundației Hera de a organiza un festival prin care să militeze pentru educația emoțională. Subit, she got my interest, pentru că mă consider unul dintre cei mulți care au nevoie de asta și cărora le-ar fi prins bine asta mai devreme de 30 de ani. Mult mai devreme.
Eh bine, acum se întâmplă Afect, festival imperfect, în care fiecare zi aduce altceva, dar se termină cu un concert al unei trupe bune (Byron, The Mono Jacks si Omul Cu Șobolani (Șobolani!?!?) ). Foarte bune, I might say.
Concert care se termină cu un dialog între Camelia și trupe, în special soliștii, soliști care după anul acesta pandemic, știu ce înseamnă terapia și au fost atrași în capcana Cameliei să militeze împreună pentru educația emoțională.

În cadrul acestui festival se află și Marcel Iureș (da, omul CPF-ist, nu actorul) și piesa Iluzii pe scena Teatrului Sică Alexandrescu din Brașov.
Eh, sâmbătă, după  ce mi-am scufundat bine de tot capul în datele financiare ale Poienii, am ajuns la timp la teatru, unde a vorbit Cami pe scenă pentru prima oară în viața ei, în fața atât de multor persoane. Și vorbea live despre ce simțea pe scenă și își arăta vulnerabilitatea pe scenă, which was awesome.

Și l-a invitat pe Marcel Iureș la dialog cu publicul. Și prima întrebare a venit de la o domnișoară. ”Acum, cât timp mai avem voie să zicem domnișoară”. Și deja eticheta de CPF-ist din capul meu a acaparat scena.
Singura întrebare pe care-mi doream să i-o adresez omului era: ”Dacă elimini actoria, cât timp și ce mai rămâne din Marcel Iureș?”. N-am avut curaj.
Noroc că i-am lăsat pe alții să întrebe lemne.
Dar da, m-a mai contrariat faptul că recunoaște faptul că cu o țuică sau un whisky bun, scapă de emoțiile de după spectacol. M-a contrariat pentru că am trăit de câteva ori experiența dansului (un lucru de care mi-e teribil de frică) fără alcool și îmi aminteam cât de puternică era fericirea, dublată de mirarea faptului că dansez la fel de liber și de nepăsător de părerile celor din jur, fără alcool. Și mereu mă învinovățesc când nu reușesc să-mi ies din zona de confort fără alcool.
And there he was, alcoolul e soluția.
Aș fi vrut să-l întreb și ce-ar fi făcut dacă ar fi avut o voce pițigăiată, nu asta falnică pe care-o are - n-am avut curaj.
Aș fi vrut să și adorm, dar nu-mi mai permit, că sunt politician acum și nu se cade - am avut curaj, dar am simulat-o cum o simulam în facultate.

În fine, chiar n-am rezonat cu omul, fără să-l urăsc și fără să știu pentru ce să-l apreciez, altceva decât că a acceptat să fie pe scenă și să vorbească din postura de om. Și e mult spus om, că a vorbit mai degrabă din postura de artist, o îndeletnicire pe care am decis că nu o voi înțelege, dar nici judeca.

Oh, dar l-am judecat.
Când a zis că în ziua de azi toată lumea-i doctor și toată lumea-i expert, a decis să ducă la un nivel mult prea jos importanța științei în confortul nostru de zi cu zi. Ăsta de azi, nu neapărat cel de peste 30 de ani, cu care înțeleg să nu fie de acord.

Am citit o știre cum că s-a făcut un studiu care zice că o proporție covârșitoare de oameni nu au înțeles, nu înțelege și, mai rău, nu vrea să înțeleagă cum funcționează știința. Presupun că vine din chinurile timpurii ale matematicii școlare, chinuri prin care am trecut și eu cu greu, dar una e să alegi să nu înțelegi cum funcționează și alta e să îi minimizezi importanța, spre folosul nimănui.
I judged him for that.

Apoi a venit piesa Iluzii.
Vorbeam cu cineva zilele trecute despre cum ADD-ul meu mă face să nu ma pot concentra niciodată pe subiect, ci pe tot ce se desfășoară în jurul meu. La teatru, în general, îmi fuge mintea de obicei pe subiecte izvorâte din piesă și mă trezesc adesea că nu știu ce-a zis ultimele 5-6 replici. La început, de exemplu, am fost fascinat de cât de lung și de capabil a fost monologul Adei, atât de fascinat că m-am întrebat cum naiba l-a reținut pe tot. Evident că mă întrebam dacă plânge pe bune sau e actriță bună. Și că la cât e de frumoasă, nu știu dacă aș vrea să-mi fie iubită când văd cât de bine poate sa interpreteze roluri, lacrimi included. M-a prins, ce să mai.
Per total, mi-a plăcut maxim piesa, cu atât mai mult cu cât, cu tot cu ADD-ul meu, mă enervam pe un tip din spate care tot nu-nțelegea ce se întâmplă în piesă și o întreba pe parteneră de parcă era la 10 scaune distanță.

A vorbit despre sentimente reprimate foarte, dar foarte mult timp. Într-un mod foarte alambicat, dar deslușit la final foarte frumos, presărat de glume de-ale unui personaj cu un simț al umorului foarte dezvoltat.

Și în final, prezența la piesa de teatru mi-a asigurat întârzierea la ceea ce pentru mine era main event-ul festivalului - concert OCS.
OCS e acronimul de la Omul cu Șobolani, o trupă de rock alternativ prezentă de peste 20 de ani pe scena din România. O scenă săracă, cu un public sărac, îmi vine să zic, judecând după faptul că băieții ăștia au joburi pe lângă trupă. Unii dintre ei, desigur.

OCS este trupa care mi-a asigurat mie extrem de multe amintiri euforice (cu alcool sau fără), deoarece era trupa în vogă printre CPNTiști când am ajuns eu în club. Atât de în vogă, încât chitariștii clubului, Cornel și Șoacă, la focurile de tabără, cântau piese de la OCS în loc să cânte de la... Andrieș.
Sunt, de departe, trupa mea favorită și sunt mari șanse să fie prima trupă la care am mers la concert la care să plătesc bilet. (am fost la concerte de muzică electronică în trecut, nu trupe). Mai auzisem rock, dar în piețe mari, pe-o scenă mare, cu multă lume, când eu eram prea tânăr să înțeleg. În Rockstadt-ul vechi, erai la 1 metru de artist, iar el era doar cu un cap mai sus ca tine. Puteai vedea acordurile, căci acum știai ce înseamnă acorduri și puteai înțelege că dacă băieții ăia se opreau, se oprea și euforia ta.
Evident, când ești într-o gașcă de 30 de inși și toți adoră OCS, vei adora și tu OCS. Și mă bucur că am fost în acea gașcă. M-am bucurat să îi revăd, deși mult mai calmi și mai puțin euforici decât îi știam.

A vorbit piesa de teatru despre middle-age crisis și-mi dau seama cum mă fucking apropii de ea mai repede decât toată lumea, pentru că, nu-i așa, mereu am fost un hipster și am făcut lucrurile mai devreme - în afară de sex, desigur :)

Oh, it feels good writing.

miercuri, 23 iunie 2021

470

Numărul din titlu, care nu include TVA, este cel care mi-a f***t ziua astăzi.
Nu știu ce naiba am făcut de m-am trezit cu frustrarea asta pe cap, după știrea cu avocata care reprezintă Primăria în procesul cu parcagii.

470 de lei pe oră este tariful de asistență juridică încasat de o firmă de avocatură, și, pare-mi-se, cam de orice avocat care se respectă. Asta în vremea în care salariul minim pe economie, brut, este de 13.583.
Adică de 34.6 de ori mai mult.

Și-aș zice da, domn`le, da` n-au așa mult de muncă, n-au contract fix, mnoh, nu e chiar miere și lapte.

N-o fi, dacă nu prinzi vreun contract cu vreo primărie, se pare.
Că și când prinzi, muncești un an și faci cât fac muritorii de rând in 34.6.
Adică cam cât e într-o viață de om muncă.
Dar da, exagerez, tipa asta a pontat din martie pana-n iunie ”doar” 250 de ore. Adică vreo lună și jumătate de muncă, opt ore pe zi.
Nici nu vreau să mă gândesc cât costă o pauză de țigară la fătuca asta, că intru eu în faliment.

Acestea fiind zise, mă interesez despre cam cum e Facultatea de Drept, că parcă merită să muncesc un an să-mi asigur restul de 34.6. Pe bune. Mă gândesc să mă fac avocat.

De ce frustrant?
Pentru că nu are absolut nicio bază tariful ăsta în realitate. Mă gândeam zilele trecute că sunt din ce în ce mai mare fan al pieței libere și că se reglează ea singură. Pe dracu. Au făcut sistemul ăsta de achiziții de te doare mintea. Orice numai să nu trebuiască să faci vreo achiziție, că atunci durează o lună doar documentația. Dar da, tare sunt curios cât ar fi licitat la o licitație adevărată ora de avocatură, știind că vor fi 250 de ore.

În fine, pe locul 2, știri de pe Facebook:
”Dan Barna e un imbecil, că vrea să scoată adresa de domiciliu de pe buletin”
Eu: ce idee bună - oare cum ar funcționa? De fapt, de ce ne trebuie adresa de domiciliu? Căci în prezent sunt mulți oameni care n-au domiciliu. Sau care îl au în cu totul altă parte decât acolo unde scrie în buletin. Iar pe om nu-l ajută cu mai nimic să-și treacă adresa reală, actuală.
Ceilalți:  Vai! Dar sunt MII de legi care trebuie schimbate dacă vine așa ceva. E articolul nu știu care din codul fiscal!! trebuie schimbat codul fiscal!! E ăla din codul penal! sunt citațiile. Sunt MULTE.
Eu: deci concluzia e să nu scoatem adresa de pe buletin, nu pentru că e o idee rea, ci pentru că e greu de implementat?

tot eu: grea e și realizarea și controlarea fuziunii nucleare în vederea extragerii căldurii, pentru a o transforma în electricitate. Și totuși oameni au căutat să cerceteze și să o dezvolte. Greu e să faci și turbine eoliene de 15MW, și totuși unii acum le fabrică. Dar e mai ușor să zici că e prost Barna decât să recunoști că ești și leneș și prost, mai urmează să te specializezi pe hoție.

tot eu: de ce c***t mai sunt plătiți avocații cu 470 de lei pe oră, dacă ni se pare GREU să scoatem o adresă din buletin?

miercuri, 17 februarie 2021

Poiana 3 in 1.

 jandarmul care arunca chiștoace pe jos

instructorii care sar coada

lucratorul de la scaun care ia șpagă

 
Astăzi simt nevoia să-mi exprim frustrările "de la muncă" în public, pentru simplul motiv că lucrez în public, iar actorii de azi pur și simplu m-au copleșit.
Încep în ordine alfabetică, pentru că altfel nu reușesc să le clasific.
1. Instructorii care se bagă-n față la coadă, cu sau fără client, cu sau fără ore la care trebuie să ajungă.
Zilele astea e coada de aprox 20-30 de minute, coadă supravegheată atent de câte un jandarm, ca nu cumva să ia loc cineva la ea fără mască. Nu prea contează pe unde intri la coadă, cât timp ai mască. Și din nu știu ce dracu motiv, mă frustrează pe mine MAXIM când se bagă câte unul în față la coadă, adesea lângă mine, cu sau fără pretext, cu sau fără scuze sau motive, doar cu dorința de a nu face prea mare tam-tam dacă e văzut. Și mereu m-am întrebat cine ar trebui să-l sancționeze pe om, în afară de un frustrat ca mine, care oricum îl pune într-o poziție defensivă din care cu greu poate ieși. Adică în general îi e mai ușor să „suck it up, aia e. mai bine nesimțit dovedit decât să mă dau învins cum vrea fraierul ăsta de-un metru și-un pic”
Eu, în uniforma mea de instructor de schi, din care aproape că-mi bat clientul dacă pleacă fără bon, simt o obligație morală ca, pe lângă a-l învăța pe client să schieze, să fie om. Așa trec peste orice teamă aș putea avea, pentru a oferi un exemplu integral de om, nu doar de schior.
Și detest. Repet, detest când trebuie să explic asta unui instructor de schi care crede că se bagă în fața rândului fix lângă mine, coleg de breaslă, că înțeleg eu cum e cu graba la ore. Înțeleg că fie ți-e lene să cari casa de marcat cu tine, fie nu-ți încape în geacă, fie efectiv nu vrei să dai 10 la sută la stat pentru că îl urăști că e administrat de nemernici pe care-i consideri, negreșit, mai nemernici ca tine, însă nu înțeleg unde ți-e omenia. Unde, în cele 12 clase de educație formală pe care trebuie să le ai ca să fii instructor, ai învățat că e ok să sari rândul, mai rău, purtând o uniformă care-i face de căcat pe toți cei ca tine? De căcat! Și-or să zică mulți că pierd respectul clientului dacă întârzie, sau că pierd chiar cei 120 de lei de pe-o oră, poziționându-se din start mult peste cei toți care stau la coadă civilizat, ei având de pierdut doar timp, nu și bani sau respect.
2. Jandarmul care aruncă chiștocul de țigară pe jos.
Stăteam iar la coadă frustrat că jandarmilor le pasă doar de mască, nu și de civilizație. Am văzut că unul dintre ei fumează și mi-am adus aminte de nopțile cu protestele, când le-am atras atenția că nu e ok să fumeze în timpul serviciului și apoi am întrebat cine-l amendează pe el că a aruncat chiștocul pe jos. Mi-am zis în mintea mea că omul, teoretic, e în pauza de țigară, și că nu-l pot ruga să stea puțin mai sus, să-i împiedice pe oameni din a se băga în față la coadă. Și am trecut de el, însă-l aud pe Levi din spate, care începe cu un ton autoritar să îl întrebe: ”De ce ați aruncat țigara pe jos?”
Dacă nu-l știți pe Levi, el e un coleg de-ai mei cu 10 cm mai mare (also a joke) și cu 2-3 note mai jos în voce, dar care se frustrează sensibil mai rapid decât mine la faze de-astea. Dar cum l-am auzit, am legat instant piesele puzzle-ului și m-am rățoit la jandarm de i-am tăiat maul lui Levi :))
- Băi omule! Tu ești cel care ar trebui să-i amendeze pe cei care aruncă chiștoacele pe jos!!
Moment în care rapid mi-a arătat degetul mișcat stânga-dreapta zicând că e treaba poliției aia.
- Bun, mergeți că sunt 10 metri mai jos, rugați-i să vă amendeze.
Și aici intră tiparul clasic de ”mergi băiete mai departe, ce faci atâta scandal pentru un chiștoc”, mutându-și privirea în jos și spre o altă parte, parcă dând volumul mai încet. Și tare aș vrea să mă prindă unul dintr-ăștia într-o zi frumoasă când chiar am timp să umblu cu ei pe la toți superiorii, ca în final să realizăm că nu avem proceduri de penalizare pentru chiștoace aruncate pe jos.
Nu știu cum, zău, să explic ce simt când văd aruncarea chiștocului. Îmi dau seama că pentru unii sunt cele 2-3 grame de gunoi, însă pentru mine este lenea dusă la extrem în toate planurile vieții, de la lenea strămoșilor de a avea grijă de copii, la lenea deschiderii cărții, lenea de a asculta de părinți, lenea de a verifica o informație din mai multe surse, lenea de a mai merge la școală azi, lenea de a mai face încă câțiva ani de școală, lenea de a mă interesa (măcar!) unde DACĂ, nu unde e un coș de gunoi. Pe bune, băgați-i frate în față la vaccinare, că au lene cronică (și genetică!).
3. Șpaga la scaun.
Ăsta e un subiect mai delicat, dat fiindu-mi funcția și văzând că omul de acolo seamănă cu un vechi prieten despre care știu că are-o rudă pe la instalații.
Altă frustrare de-ale mele este momentul ăla când nu știu cum să-i răspund copilului când mă întreabă "ei de ce trec pe dedesubt (sau pe lângă, în cazul telescaunului de sus)?"
Mă rog. Știu, dar nu-mi place să-i spun realitatea, așa că rog copilul să întrebe operatorul (când nu stă închis în cabina lui). Și să aud customer service-ul operatorului cum bagă motive de la "bagă antrenorul când coboară” la ”sunt copii neastâmpărați, ce să le faci”.
Într-o zi, însă, m-am enervat și i-am spus operatorului că vreau să beneficiez și eu de oferta cu antrenorul - cine-mi numără urcările. Apoi a făcut aceeași față ca a jandarmului și l-a lăsat pe colegul să bage replica cu copiii. Apoi m-am prezentat, i-am spus că scaunul e al orașului și că orice intrare netaxată e un furt acoperit de el, deci că-l rog pur si simplu să-și facă treaba pentru care e plătit.
Mă rog din nou, azi, la telescaunul mare, în hărmălaia aia, am reușit să văd în sfârșit schimbul de bani dintre un boarder care dorește să intre la scaun mai ieftin și operatorul care dorește să ajungă acasă... mai bogat puțin.
În cazul în care doriți să știți exact cum se face, e așa: te duci la telescaunul Ruia, intri prin partea dreaptă, la ultimul turnichet, unde poți intra fără cartelă dacă bagi picioarele pe rând pe la limita din dreapta a turnichetului. Poți face asta de câteva ori până se conving băieții (operatorii) că tu într-adevăr ai plătit sau nu la ei. (sunt curios dacă îți arată obrazul dacă te dai de prea multe ori). Dacă te-au depistat, încetinesc sau chiar opresc instalația în momentul în care ești așezat și vin și-ți fac morală (hoțul strigă hoțul!) sugerându-ți voalat că asta o pot face doar șmecherii (care au cotizat).
Cum cotizezi?
Simplu, intrii pe-acolo pe unde am zis, după care traversezi maxim stânga și faci un semn operatorului ca și cum l-ai cunoaște. El iese frumos și dai noroc cu el, tu ținând în mână ceva bani. Cam cum se plătesc în filmele americane drogurile. Că și schiul tot un drog e pentru unii, iar șpaga tot ilegală e.
Din câte am înțeles de prin stațiune, la gondolă nu prea merge treaba asta, ”că sunt camere”. Evident, treaba asta nu prea merge pentru că gondola e privată, iar telescaunul e ”de stat”. Hai să vedem dacă statul eșuează în a pune camere și la telescaun.
Așadar, dragă vechi prieten, dacă asemănarea nu e o coincidență, dă tu mai departe mesajul ăsta unde trebuie, că poate practica asta care nu ne face cinste încetează înainte să ”se pună camerele”.
Încep, încet, încet, să cred că suntem din ce în ce mai puțini, nu din ce în ce mai mulți oameni care înțeleg că fac parte din ceva mai mare.
Și că foarte curând vom rămâne singuri pe bune, și nu-n photoshop ca-n poza asta.
©­ Fotografie și editare Fisheye.ro