Un meci

Eu am crescut in Targoviste. Am crescut cu fotbal, fie in fata blocului, fie la scoala, la liceu, in fata televizorului sau pe calculator, fotbalul era the sport.
La un moment dat, inainte de Brasov Marathon, am aflat ca urmeaza semifinalele Champions League si am oftat resemnat ca nu am cu cine sa ma uit la ele, neavand prin Brasov prieteni interesati catusi de putin de a bea o bere in fata unui televizor (majoritatea prietenilor de pe-aici macar n-au televizor!) vizionand un meci de calitate.
Urma sa joace A.S. Roma impotriva celor de la Liverpool, meciul tur desfasurandu-se pe Anfield Road. Despre Roma nu stiam decat ca n-am prea mai vazut-o prin CL si ca a revenit de la 4-1 in tur impotriva Barcelonei lasand-o (trimitand-o) acasa. Despre Liverpool stiam fix faptul ca nici ei n-o duceau prea bine prin campionat si ca au trecut de Manchester City (alt monolit al fotbalului mondial) in sferturi.
Am reusit sa ajung singur in fata calculatorului marti, 24 aprilie pe la ora 22, proaspat stors de energie dupa meciul saptamanal de baschet, insa am uitat complet ca e marti, ca e Champions League, ca fotbal, ca dorinta, caci adolescenta, căci, căci, căci. Si asa absorbit de facebook cum eram eu, am zis pe la 12 noaptea sa ma pun la somn. Am pornit PopCornTime-ul insa nu prea imi convenea calitatea, asa ca am intrat pe filelist sa vad daca gasesc filmul care nu se incarca suficient de repede. Si-am gasit ghici ce: Liverpool - Roma - meci proaspat scos de la cuptor, al carui scor nu-l stiam.
Perfect!
Nu mi-am desfacut o bere ca nu beau singur, iar popcorn mancasem deja doua pungi.
Un meci istoric, in care am aflat de la comentatori ca Liverpool este cea mai ofensiva echipa din Champions League acest sezon, ca acel Mohammed Salah este, intr-adevar, un jucator fabulos, geniu, rege, imparat, etc, etc, etc.
A dat primele doua goluri si urmatoarele doua pase de gol.
Apoi au mai inscris un gol care-a facut tabela sa arate 5-0.
Dupa aceea, in uralele publicului, prin minutul 70, l-au scos, sa nu se rupa prea tare, sa mai poata da randament si in meciul urmator din campionat probabil.
Hop, 5-2.
 
Simt eu ca am norocul asta uneori, sa mai prind complet din greseala meciuri istorice, dupa absente de ani de zile de la vizionare.
Sau sunt toate istorice? :)
Habar n-am.
Astept returul cu sufletul la gura!

Later edit:
Joi, la doua zile dupa, tot pe la 12 noaptea decid sa downloadez meciul de Europa League: Arsenal - Atletico Madrid.
E primul meci de-al lui Arsenal pe care-l vad in ultimii 8 ani probabil.
Se pare ca este ultimul meci al lui Arsene Wenger ca antrenor al lui Arsenal - fosta mea echipa favorita.
Sigur nu-s toate meciurile istorice. Wenger a fost antrenor la Arsenal 22 de ani.
Am eu un noroc absolut neimportant, dar care-mi place.

Noapte buna!
Sper sa castige Arsenal, desigur.

Amărâtul ăla de tricou

Daca e ceva de rău să-mi aduc aminte de la concursurile noastre, e titlul.

Ne întreabă multi de ce nu dam kiturile de PARTICIPARE concurenților care nu mai pot participa, chiar daca au dat bani extra pentru tricou. Pare, într-adevăr, incorect să plătești un serviciu si sa nu beneficiezi de el.
Iata motivarea mea: noi suntem o gasca de tineri carora ne place sa mergem pe munte respectandu-l, vedem faptul că acolo sunt oameni faini, care te salută pe poteci desi nu te cunosc și care lasa mai curate locurile prin care trec. Văzând acestea, am vrut sa determinăm cat mai mulți oameni să fie ca ăștia frumoși pe care-i vedem pe munte, să meargă pe munte.
Ne-am gândit că un concurs de alergare montană ar determina oamenii să se întreacă în a fi cât mai frumoși și mai rapizi și mai în siguranță pe munte.
Si-am pornit.
Și noi ne dedicăm zeci, sute de ore fiecare, mii de ore împreună, pentru a determina cât mai mulți oameni să meargă pe munte si sa lase mai curate și mai frumoase locurile prin care trec.
Pe munte nu îți trebuie bani. Așa că ne-am învățat sa cheltuim puțini bani și să cerem puțini bani pentru serviciile noastre, așa că ne-am dat seama ca am putea cere puțini bani concurenților, ca să oferim cât mai multor oameni posibilitatea de a avea acces la ceea ce avem noi de oferit.
Din fericire, și sigur o să regret că am zis asta la anul, deja am putea organiza Brasov Marathon fără să cerem o taxă de înscriere, fapt pentru care mulțumim sponsorilor dar și concurenților că au ales să vină la Brasov Marathon. Aici intervine partea de educație. Ne vedem nevoiți să introducem o taxă de participare, pe care din considerente fiscale (birocratice) suntem nevoiți sa o numim contribuție. Este, de fapt, contribuția voastră pentru buna realizare a concursului, cât și o doză de RESPONSABILITATE. Astfel ne asigurăm că tot efortul nostru este direcționat către oameni care vor să fie acolo pentru ceea ce înseamnă Brașov Marathon (sau Marathon 7500 sau ProPark Adventure Race) și nu pentru o bandana sau tricou la pret mai mic decât in magazin. Personal, eu de-abia aștept să creștem suficient de mari încât să vindem tricourile de concurs mai scump ca-n magazin.
Noi suntem voluntari și este extrem de frustrant să organizezi un concurs dedicându-ți timp pentru a educa și să primești reproșuri că nu și-a primit concurentul X tricoul pe care l-a plătit cu banii munciți.
Ca organizator de concurs (funcție pe care nu o mai dețin) am pus întotdeauna voluntarii la egalitate cu concurenții si am ajuns sa învăț că era o mare greșeală.
Voluntarii au mult mai mult de învățat din această experiență, o fac fără să aibe vreo pretenție și este, într-adevăr, drept să îi pui pe primul loc fără să te mai gândești la "oul si gaina".
Așadar, de dragul acestor oameni care-si dedică extrem de mult timp pentru voi, aveți macar bunul simț să înțelegeți că aceste trei concursuri nu sunt afaceri menite să aducă venituri unuia sau altuia, ci o metoda de educare la care alegeti să participați si sa vă simțiți bine, drept pentru care nu dorim să vă băgăm pe gât un tricou pentru care ar trebui sa plătească toți, ci vă oferim posibilitatea să aveți o amintire de la Brașov Marathon sub forma unui tricou pe care sa-l purtați unde doriți, să ajungeți să educați si voi la rândul vostru mai departe. Într-adevăr, plătiți pentru asta, însă nu trebuie sărită experiența participării din această ecuație.


Cu drag,
Ăsta

M-am impacat odată cu moartea

Eram pe Acele Morarului, iî pantaloni scurti, adidași, o foiță de 15 lei de la Real (de pe vremea cand exista si nu era Auchan), alături de alți nebuni, unii cu experiență, alții fără. Ne-a prins furtuna. Ca sa înțelegi ce înseamnă furtuna acolo și de ce m-am împăcat cu faptul c-o să mor atunci, precizez urmatoarele: înainte nu puteam merge ca ar fi însemnat să urcăm si mai sus pe creastă, adică riscul de trăsnire (care oricum era uriaș) ar fi crescut. Să mergem înapoi n-am fi putut, pentru că era perete foarte abrupt. Să coborâm în stânga părea iarbă vericală, acoperită cu un strat serios de grindină. Să coborâm în dreapta însemnau cateva rapeluri care nu știam unde ne vor duce, nefiind siguri care din văiugi e acolo. Așa că, în lipsa unei decizii, stăteam la baza unui ac, cel roșu și lat parcă și ne așteptam sfârșitul contemplând la viață ce-am trăit-o. Parcă-mi doream ca cineva să-i transmită Ruxandrei c-o iubeam pe ascuns (cu atât de mult timp în urmă se întâmpla asta), ca altceva nu știu ce-as putea transmite ca ultim gând - nu știam nici atunci, acum cu atât mai puțin.
Și cum stăteam noi acolo așteptându-ne sfârșitul și Smendre se tot învârtea în stânga și-n dreapta, la un moment dat urlă careva ca și cum ar fi fost electrocutat - tare, brusc și scurt. 2 insi. Chiar au fost electrocutați - a trăsnit undeva deasupra noastră și ei, fiind in sandale, au avut un contact mai ferm cu pământul, astfel ca au fost vizitați putin de electronii acelui trasnet.
Dar ne-am amuzat - haz de necaz.
Apoi, cand toti 6 eram aliniati, a cazut un bolovan fix in locul unde ar fi stat un al 7-lea membru al echipei. Cand zic bolovan ma refer la o piatra de dimensiunea a două capete de om, care s-a așezat frumos langa noi, parcă contemplând și el la viața ce-a avut-o înainte să fie trasnit din ac.
Vis a vis de noi, pe Valea Cerbului, se vedea cum apa provenită din acea teribilă rupere de nori forma o mini viitură, o cascada maronie pe fiecare firicel de vale. Vedeam, de asemenea, cum trăsnetul lovea odată la cateva zeci de secunde undeva pe munte, vis-a-vis de noi, fapt care ar fi fost foarte spectaculos, admirativ și poate distractiv, daca nu am fi fost toți in afara de Smendre hipotermici.
Căderea bolovanului a fost momentul in care am decis că mergem în jos pe iarba vericală orice ar fi. Această iarbă verticală a fost absolut simplă comparativ cu moartea iminentă ce ne aștepta la staționarea în locul anterior.
Cum, necum, am reușit sa ajungem in Valea Cerbului - traseu turistic marcat, pe vale, unde nu mai puteam fi trasniti si unde totul era muuult mai sigur eecat sus in creastă. Acolo am remarcat numărul destul de ridicat de persoane care se adăposteau in diferitele gauri din stâncile văii si urlam de fericire, chiar luandu-ne în brațe unii cu alții, fericiti fiind că am scapat, practic, de moarte.
Ulterior am ajuns in partea inferioară a văii, unde am întâlnit oameni dintr-un grup separati de ceea ce era acum o viitură în toată regula, viitură pe care, insa, nouă nu ne era frică s-o înfruntăm.
I-am ajutat pe oameni sa treaca nou formatul râu al Văii Cerbului, intrand noi în torentul creat si formand un fel de pod pentru ei. Eram complet neînfricați acolo.
A, și am uitat să precizez că atunci când am ajuns în firul văii am început să urlăm de fericire și să ne luam în brațe. Urlam de se auzea în toată valea și se uitau ciudat la noi toți oamenii care se adăposteau de ploaie sub o stâncă.
Mnoh, cam așa a fost cand m-am împăcat eu cu moartea.
Au mai fost alte situații cand am fost aproape, dar pentru scurt timp - un pas sau doi - atunci nu pot spune că eram împăcat, cât mai degrabă conștient că e o posibilitate.
Și cu asta în minte, cred că e momentul să explic de ce naiba m-am apucat sa scriu despre asta:
Am fost ieri la un concurs, să cronomentrez. După câteva răsturnări de situație, a trebuit să ajung acolo de sâmbătă după-amiază. Cum niciodată nu-mi trece prin cap să imi iau o camera de hotel sau așa, am ales sa dorm în cort alaturi de Alex Fazakas si langa Adelin si Cornel Buliga. Ajunși în centrul satului, am observat micile locuri ideale de pus cortul... fix în centrul satului. Erau două bucăți de iarbă la marginea râului, la 3-4 metri de unde urma să fie amplasată poarta de start a concursului în dimineața următoare. Perfect.

Ne plimbăm prin sat, admirăm locurile, se termină lucrurile de admirat și pe la 9 aveam corturile puse deja. La 10 urma să închidem ochii. Și i-am închis.
Pe la 10:30 auzim niște copii care au observat corturile noastre și au început să râdă, chemându-si prietenii să vadă ceea ce ei numeau extratereștrii. "Vino repede baaa! Vino repede să vezi extraterestrii!"
Îmi imaginam, evident, ca n-au mai văzut dilăi să stea cu cortul în centrul satului - clar nu-i normal.
Iaca, am contribuit la extinderea orizonturilor unor copii de la țară - chiar nobil :)
Atâta că imediat ce a sosit ultimul să vadă extratereștrii, imediat ne-a lovit cortul ceea ce eu credeam că e o minge șutată atat de tare încât s-au îndoit bețele cortului de m-a atins mingea pe fund.
M-am trezit buimac si il vad pe Alex cum se uită pe gaura cortului, nou formată, zicând "mi-au spart cortul". In momentul ăla mi-am dat seama că de fapt n-a fost o minge cea cu care au aruncat copiii, ci altceva, care a trecut prin ambele straturi ale cortului și a ajuns să se oprească între noi și, eventual, la fondul meu. Am început să caut obiectul și când l-am găsit mi-am dat seama că iar am trecut pe lângă moarte, de data asta fără să-mi propun, fără să-mi asum, și-n niciun caz împăcat cu ea. Era un bolovan de aproximativ un kilogram, care dacă ateriza 20cm mai jos îi crăpa capul lui Alex, iar 30 cm mai la stânga îmi crăpa capul mie.
N-are rost să mai explic ce-am simțit cand am realizat asta - cred că nici nu știu cum să explic asta - nu am capacitatea literară suficient de mare, dar cred că e deja momentul să mă întreb daca nu-i vreun reaper prin zonă in acest frumos și liber aprilie, când am avut deja doua evenimente în trafic, ambele implicând câte un autotren (TIR).
Daca totuși mor și n-am lasat asta scris undeva, vă bat dacă-mi faceți înmormântare de-aia creștinească idioată. Vreau lumea să fie veselă, să-și prețuiască viața, vreau să-mi dați organele celor care au nevoie, dacă-i cazul și restul ardeți și luați un pic de cenușă cu voi și duceti prin locurile prin care încă n-am ajuns și bucurați-vă cu mine când ajungeți acolo.
Fiți fericiții!
P.S. In acea fericită zi a noastră pe Acele Morarului au murit altii prinși de viitură pe Valea Bucșoiului. Sper că erau gata.
P.P.S. in dimineata concursului, prima melodie la care a dat play DJ-ul este o veche baladă trance cum imi place mie sa zic: Melodia se numeste Allright. Am recunoscut-o instant, am realizat faptul ca n-am mai ascultat-o de cativa ani buni, desi o am pe PC. Am incercat sa nimeresc artistul. Si tot ziceam: Brad, Carter, Brad... Ceva. El se uita la mine ciudat si zice: Red Carpet. Si raman cu un sentiment ciudat de a ma fi inselat. Ajuns seara acasa, merg la seara acustica organizata de Cristina in Deanes si la un moment dat, in mijlocul unui cante folk, imi vine revelatia: Melodia era Red Carpet - Allright (Brad Carpet Remix). A se asculta candva!

Încă un vis împlinit

La unele capitole sunt un om destul de simplu; toată viața m-am considerat un om sarac, iar la un moment dat, l-am vazut pe un prieten pe care-l respectam eu mult la vremea aceea, cum ca manca la restaurant aproape zilnic. Si m-am intrebat daca voi ajunge vreodata ca el. De fapt, nu m-am intrebat, ci visam sa ajung asa, sa pot manca zilnic tot ce-mi doreste suflețelul meu.
Fără sa-mi propun degrabă, am ajuns să-mi indeplinesc acest vis chiar din prima zi de munca la Schaeffler Romania, cand am intrat in cantina fabricii si am aflat ca mancarea, oricum ieftină, este subventionată 70% de angajator. Asa se face ca 2 ani si jumatate am mancat fix ce mi-a dorit inima, implinindu-mi un vis, dar si fizicul cu 4-6kg.

Trecand totusi la partea cu "inca" din titlu:

Petrec destul de mult timp in medii internaționale, alaturi de oameni noi cărora le zic ca Brasovu-i cel mai fain.
S-ar putea, intr-adevar, sa nu fie cel mai fain - desi n-am gasit altul mai fain încă.
Probabil că cel mai important din lucrurile care-l fac să fie cel mai fain îl reprezintă anturajul.
In primul rand, suntem o gașcă uriașă de voluntari, adica de oameni care fac lucruri frumoase pentru alti oameni. Mai mult decat atat, ne administram singuri si avem propria viziune de grup, adica modelam viitorul asa cum ni-l dorim. Sau punem și noi o cărămidă pentru un viitor mai bun, cam așa.
Mereu mi-am imaginat ca treaba asta se va termina in momentul in care vom creste mari si va trebui sa ne luam viata-n piept, sa renuntam la idealismul care ne impinge de la spate si sa ajungem in final sa realizam ca tot voluntariatul pe care l-am făcut pana acum nu ne va plati factura la dentist si nici alte lucruri de care am putea avea nevoie la un moment dat.
Dar iata ca se poate, cu un astfel de anturaj, sa ajungi sa continui lucrurile astea idealiste si "cand esti mare".
Avem noi in grupul asta un prieten din ăia pe care nu simti ca ii meriti si totusi continua sa stea pe langa tine - poate știți genul si sper ca aveti si voi unul. E genul de om care preferă sa-si dea salariul cadou cuiva drag decat sa se duca sa-si repare un dinte, sau doi, sau pe toti.
E ca mine in multe privințe, in special cand vine vorba de aruncat bani mulți in stânga și-n dreapta. Noroc ca oricat ar costa, eu merg la dentist cand e nevoie și pot sa-l indrum si eu pe calea asta. Problema a aparut atunci cand l-am indrumat si mi-a zis ca n-are bani (a se intelege ca mai bine face un cadou de acei multi bani pe care i-ar da la dentist).
Atunci a venit ideea care mi-a reconfirmat ca Brasovu-i cel mai fain nu pentru ca orasul ci pentru ca anturajul.
Matematica:
Se da un voluntar inimos care a voluntariat o gramada la viata lui si inca o face cu zambetul pe buze - din pacate, zambetul lui nu este perfect, asa cum ar merita sa fie.
Se cere:
1. Un medic stomatolog inimos, care sa înțeleagă importanța unui voluntar inimos care a voluntariat o gramada la viata lui si inca o face cu zambetul pe buze - din pacate, zambetul lui nu este perfect, asa cum ar merita sa fie.
2. ‎Un tehnician dentar inimos, care sa inteleaga... te-ai prins.
3. O gramada de voluntari inimoși care sa plateasca serviciile (cercetarea, dezvoltarea, productia, vanzarea, transportul materialelor stomatologice) oamenilor care nu știu ca un voluntar inimos are nevoie de o dantură perfectă pentru a aduce bucurie totală celor din jur.

Problema, repet, are o solutie frumoasa.
Se numește .... Brașov.
Pentru mine, asta inseamna inca un vis împlinit