Did I tell you I played basketball?

Ați avut vreodată onoarea ca o sală întreagă să vă strige numele în mod repetat așa cum o fac marilor jucători de diverse sporturi? Eu tocmai mi-am amintit că am avut această onoare. Mai mult decât atât, era acolo printre ei, fix ca în filmele americane, o fată de care-mi plăcea și despre care nu eram sigur că îmi știe numele. Asta e posibil să fie și din cauză că era de la o clasă ”bună”, în timp ce eu eram doar de la D. De-abia anul trecut am aflat că ne așezaseră în clase în funcție de statutul părinților - la noi în clasă nu era unu’ fiu de medic sau avocat sau mai știu eu ce. Eram toți pârliți, dar oricum nu ca cei de la E sau F. Nu știu de ce am fost atât de naiv și nu mi-am dat seama că de-aia erau predominant cei de la A și de la B la olimpiade. Nici nu știu dacă a fost o abordare bună, constructivă, aceea de a ne împărți astfel prin clase. Știu clar că dacă era vorba de olimpiade, era vorba de A, B și C, iar dacă era vorba de bătaie era E și F. Noi, la D, mai cu fotbalul, mai cu dansul, cu cântatul, mai un ochi vânăt, mai un practicant de box, dar în medie...mediocri. 

În fine, revenind la momentul ăla din sala de sport, când toată sala, inclusiv fata aia frumoasă cu care nu vorbisem niciodată, deși practicam același sport. Mă rog, eu îmi luasem dobândisem calculator și renunțasem astfel la sport. În plus, ea tocmai se apucase la o echipă privată, eu îmi terminasem ”cariera” de 5 ani la echipa orașului - Clubul Sportiv Școlar. Doamne ce paranteze lungi. Bun. Revenind. Toată sala îmi striga numele, încurajându-mă mai mult decât era omenește, sau copilărește posibil. Eram în clasa a 8-a. Sala era arhiplină, deși, spre deosebire de filmele americane, nu avea tribune, iar dacă stăteai cu fundul pe bancă, erai practic cu vârfurile degetelor de la picioare în teren. Școala noastră era bună, ne mândream că ar fi fost cea mai bună din oraș, dar eu sunt sigur că am ajuns în ea pentru că era aproape de casă și că cealaltă apropiată era chiar rea (a se citi rău famată). La baschet, cu doi ani înainte, am avut în echipă niște eroi de-ai mei din generația ‘88, care fuseseră jucători la CSS și de la care învățasem mult mai mult decât mi-am propus, dar cu care n-am jucat niciodată pe-un teren de lemn drept coechipieri. Mai veneau să ne antreneze înainte de turnee la CSS, să ne rupă fâșul adică. Câțiva băieți din echipa aia au ajuns să promoveze naționala de tineret într-o ligă superioară, deci eram îndreptățit să-i aleg drept eroi. Eram coechipieri doar la streetball, când nu erau suficienți, dar și atunci le cam încurcam eu treaba - toți aveau un cap peste mine și eu cu moralul n-am stat niciodată bine.

În fine, au crescut, au plecat din școală, au rămas cei din ‘89 să ne reprezinte și au încins puțin inimile fanelor când au jucat faza pe municipiu, dar fără succes, căci i-a bătut tradiționala echipă câștigătoare a Colegiului Național ”Ienăchiță Văcărescu”, antrenată de antrenoarea CSS-ului, adică de antrenoarea mea. 

Eu până atunci nu cochetasem cu echipa școlii din simplul motiv că n-am avut curajul să mă duc la profesoară să-i zic că știu să joc. Cum toată școala era maniacă cu fotbalul, eram și eu maniac cu fotbalul, astfel că eram jucător de câmp de bază în echipa clasei și portar (adesea de rezervă) în echipa școlii, grație jocului bun de mâini dobândit în atâția ani de baschet). Un alt motiv pentru care nu băgasem în seamă echipa de baschet era faptul că noi nu făceam sportul cu acea profesoară. Acest, din urmă motiv, a fost și motivul pentru care nu am fost primit în echipa de pompieri a școlii, deși acolo mi-am rupt inima și am cerut să fiu admis. Cu o inimă rece, mi-a spus profesorul care antrena doar clasele ”bune”, că dacă nu fac sportul cu el, nu pot merge nici la pompieri. Drept coincidență am ajuns pompier voluntar/privat campion național 10 ani mai târziu - și-am și primit premiu 1000 de euro pentru asta. Dar da, nu mai țin minte cum s-a făcut că am ajuns în echipa școlii, dar știu că m-a văzut profesoara cu pricina, Marineasca, aruncând la coș sau driblând ceva colegi mult mai puțin talentați și/sau experimentați. Cu excepția unuia, eram de o eleganță din alt univers față de componenții noii echipe a școlii. Asta în condițiile în care atunci când am renunțat la baschet nu mai aveam loc în echipa de 15 a CSS-ului - de praf ce eram. Și acest preambul, doar ca să vă imaginați cât de praf era echipa noastră, comparată cu echipa lui Ienăchiță, care era formată în mare parte din colegii mei de la CSS. Ani lumină!

Aveam unul înalt în echipă, dar care nu putea fugi, aveam unul care dribla de rupea și era rapid, dar individualist, eram eu și mai erau doi parcă desprinși din defensiva unei echipe de fotbal american. Nu prin gabarit, ci prin eleganță. 

Blank total în mintea mea despre cum am ajuns să ne batem cu Ienăchiță în finala pe Județ sau pe Municipiu, nu contează, era finală. Probabil n-am fost singurul care a renunțat la baschet pentru că i-a fost oferit accesul la calculator la el în dormitor. Important e că jucam această finală în sala noastră mică, înghesuită, sub privirea foarte încurajatoare a tuturor colegilor de la toate clasele. Practic, toată școala era la meci, deși, din nou, nu aveam tribune. Aveau și PET-uri cu care băteau. Era o hărmălaie aproape insuportabilă. În Ienăchiță era 90% din talentul de pe teren și 95% din experiență. La noi era unu’ înalt, speranțe cât casa, emoții cât planeta și absolut nimic de pierdut. Meciul era pierdut dinainte să începem anul școlar, nu ziua meciului. Așa au crezut și adversarii noștrii și, exact ca în filmele americane, ne-au călărit ca pe ponei, ei fiind niște elefanți. Nu știu însă cum s-a făcut, că au început să rateze, Alin să recupereze, s-o scoată la mine, iar eu să i-o trântesc lu’ ăla rapid și individualist în brațe, ca el să nu rateze singur cu coșul. De câteva ori chiar. De fapt, de atât de multe ori încât am crezut că putem să scăpăm printre picioarele elefantului și să nu pierdem cu 100-10. Mai mult decât atât, am început și eu să ies cu mingea din apărare și să marchez. Atunci au început uralele. La nivel uman, îl disprețuiam pe acest Edi, pentru individualismul său, pentru lipsa de modestie și pentru augmentarea nivelului său baschetbalistic, dar nu puteam să arăt asta, pentru că eram mai mare decât el. Spre surprinderea mea și a filmelor americane, lumea nu striga numele celui mai bun marcator, ci striga numele meu. Mi s-a făcut și acum pielea găinii reimaginându-mi acel moment. Inclusiv fata aia frumoasă, Anca o chema, îmi striga numele. Phoenix era un fir de praf în comparație cu cum mă simțeam eu în acele momente. 

Și din nou, ceva ce doar Hollywood mai poate crea acum, nu știu cum dracu s-a făcut că am câștigat acel meci. David de l-a bătut pe Goliath s-ar fi simțit uriaș pe lângă noi. Normal - el n-avea 14 ani, cum aveam noi - presupun.

Astfel, ce n-a reușit echipa legendară din generația ‘88 cu idolii mei, ăia mari din 89, a reușit o mână de adunături de caractere desprinsă din benzi desenate cu slăbănogi mici și unu’ gras da’ înalt. Am bătut fantastica echipă de la Ienăchiță și, deci, jumătate din echipa CSS-ului în care skillul meu chiar n-avea loc.
Ne-am calificat mai departe, nu știu dacă o mai făcuse școala mea vreodată. Știam că mai departe n-avem nicio șansă și ca e mai mare păcatul că ne ducem noi în locul celor care chiar erau talentați, de la Ienăchiță, dar asta e, fiecare repriză contează.

Când ni s-a stins bucuria, adică peste vreo câteva săptămâni, nu știu ce s-a întâmplat, dar am aflat că echipa mea a fost descalificată sub motivul că eu eram legitimat la CSS. Nu-mi aduc aminte exact trăirea, dar nu a fost așa de gravă precum îmi imaginez că aș trăi-o acum, nedreptatea descalificării echipei mele pentru că eu eram legitimat, în condițiile în care toată echipa adversă era cu sportivi legitimați, iar eu nu mai pusesem mâna pe-o minge de baschet în afara școlii de cel puțin un an. But hey, metehnele românești trebuiau învățate de mici copii, nu? Oricum, sunt sigur că cei de la Ienăchiță aveau șanse mult mai mari să reprezinte orașul nostru mult mai bine decât one-time-wonderii de noi, de la Coresi.

Așa amintiri faine să mă tot oprească din dormit pentru a scrie!

Disclaimer: nu sunt convins că îmi aduc aminte câtuși puțin desfășurarea exactă a evenimentelor, dar am scris doar ce mi-am amintit. Posibil ca mintea mea de copil entuziasmat să fi blocat momentele în care sala striga și numele altor jucători, faptul că acea Anca poate îmi știa numele dinainte. Au trecut 15 ani de când nu am mai vorbit despre acele evenimente, iar creierul meu nu e tocmai cel mai relaxat. Oricum, eu mi-am trăit acel moment de film american și vă îndemn și pe voi să aveți unul.

P.S. Scris în ziua în care Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a confiscat domeniul filelist.ro, iar filmele americane încep încet, încet, să nu mai fie așa ieftin de găsit (gratis).

Mulțumesc Cezar pentru acest text

Semnat, Cezar în varianta bătrână, recunoscător că nu ai lăsat această frumoasă amintire să piară în sinapsele tale meandrate.

P.S. Poate am scris și pentru că am terminat de vizionat filmul The Professor, film de-o calitate specială, care cu siguranță te face să te gândești la viața ta și în urmă și în viitor. Film pe care-l recomand, de altfel,