Asta-i o scurta poveste a unei intamplari, sa-i zicem amuzanta, dar costisitoare. Evident totul este relativ.
Incepe cam asa:
Am ajuns acasa de la Marathon 7500, am zis sa mancam ceva, insa am constatat ca nu aveam paine... si de aici a inceput totul. Evident ca nu avea nimeni atata chef de mers incat sa se duca sa ia paine asa ca am dat cu banul, the simplest possible way to choose who goes.
Inainte sa dam cu banu, adica in timp ce-l cautam, eu ziceam ca niciodata nu castig la aruncatul banului, George la fel, astfel ca am ajuns sa fim fericiti ca-l aruncam. Si mai mare mi-a fost fericirea cand am vazut ca am castigat si el trebuie sa mearga dupa paine. In toata bunatatea mea, am zis sa fac si eu ceva util, sa arunc piersica stricata din cosul de fructe... si de aici a inceput totul.
Am luat-o, am tintit galeata de gunoi si-am vazut ca nu are punga de gunoi.
Am cautat punga de gunoi am intins-o am asezat-o-n galeata.
Apoi cand sa o arunc ma gandesc ca nu are rost sa irosesc un sac de gunoi cu o piersica ce are de gand sa se imputa.
Idee creata: George tocmai a iesit pe usa, hai sa-i arunc lui piersica sa o arunce el la pubela, ca doar e-n fata blocului.
Incerc sa deschid geamul insa acesta nu vreie sa se deschida in partea de sus, asa ca pun mana si sus, sa nu-l stric.
Pana la urma reusesc sa il deschid si dupa ce fac asta bubuie ceva, ca un bec spart.
Pentru o secunda n-am stiut ce e, apoi am simtit apa la picioare...
Ce sa vezi, George umblase cu visinata si-a amestecat zaharul din ea si-a pus-o la geam, la soare, eu n-am remarcat-o in graba mea...
Si-asa s-au dus 1 kg de visine, un litru de alcool dublu rafinat, si-o damigeana de 13.5 RON pe care inca n-am platit-o... totul pentru a nu irosi un sac de gunoi mai devreme de termen.
Si ca toate sa fie frumoase, proaspat ajunsi acasa din munti, a pornit George PC-ul, a deschis YouTube-ul, si primul videoclip ce i-a sosit in feed a fost un Vsauce (recomand), in care explicau baietii teoria aruncarii banului.
Super!
sâmbătă, 26 iulie 2014
luni, 31 martie 2014
Tabara de Iarna CPNT 2014
Nu-i tocmai cea mai lunga sau cea mai reusita tabara de pana acum, insa nu s-a lasat cu nimic mai prejos fata de altele, mai ales tinand cont ca nu prea a fost iarnă iarna asta.
Pentru mine a inceput foarte simplu, vineri dupa munca, țup in masina si direct spre Babarunca, sau ma rog, Kaufland si apoi Babarunca.
Acolo cand am ajuns am gasit oameni tineri, frumosi si plini de voie buna. In ordine aleatorie: Bianca, Silviu, Tibi, Bogdan, Cornel mare, Cornel mic, Irina, Denisa, Marius, Mircea si sigur am uitat pe cineva. Noi in masina am venit cu Manu, Ovidiu si Grasa.
N-a durat foarte mult, 1-2 beri numa', si lumea deja se baga la culcare, izbitor de asemanator cu o tabara de iarna autentica. Din cate intelesesem, oamenii mersera in orientare si pe viza si pe harta (si le-a pregatit Cornel o orientare zdravana, de vreo ora) si aveau tot dreptul sa fie obositi. Mi se pare ca am si mancat, insa pe-asta n-o mai tin bine minte. In fine, incredibil sau adevarat, lumea se baga la somn, si ma bag si eu - sub masa.
Bun, vine dimineata, eu nu stiam ce planuri are lumea, insa se parea ca ar dori sa mearga in tura, astfel ca la 8 eram treziti iar la 9:10 chiar eram in traseu spre Varful Ciucas. Incredibil, totul se desfasura cu o precizie uluitoare si cu o seriozitate iesita din comun, probabil datorita prezentei autoritare a domnului presedinte Dobrinoiu.
Si-am mers in tura domn'le, si Vf. Ciucas nu era chiar aproape, ba chiar de-abia il zareai la o distanta zdravana de locul de plecare.
Adica acolo, la mama naibii!
Dar am mers
Si-am admirat floricelele
Pentru Ruxandra unele
Si-am dat de zapada, moment in care unii s-au speriat (glumesc) si s-au retras la cabana, nu inainte de a le arata cum se face o oprire in piolet.
Foarte frumos si civilizat a ascultat lumea cursul de oprire in piolet si in bat predat de Manu.
Nu stiu daca-s GIF-uri astea sau video-uri, dar is funny.
Si educative
Si faaaineee!
Aici eram iesiti deja in culme si m-am oprit sa filmez intr-un loc in care banuiam ca o sa alunece cineva, si a alunecat, dar nu atat de tare precum credeam eu.
Si cam gata cu zapada, ca doar am ajuns la altitudine - am ajuns la un drum foarte fain de bita.
IOLA munte adica, la Ciucas, cam ca berea, asa.
O curiozitate satisfacuta de mine si Mircea, ne-am suit la mama naibii sa vedem ce-i asta
...si era un muschi mucegait sau ceva.
Buun. Apoi veni seara, si veni salvamontul, si ne predara un curs de prim ajutor nemedical. Foarte frumos si instructiv si m-a amuzat foarte tare faptul ca Adi (salvamontistul) avea mari emotii cand ne preda asta.
Apoi, mai de bine, mai de rau, iar ne-am bagat la somn ;))
Si vine dimineata, duminica adica.
Si-au pregatit baietii atelierul de TSA, cu o urcare pe coarda, o traversare si o coborare, totul la altitudini mici, la refugiul din Babarunca.
Salut Mircica.
Inainte de acestea, insa, a avut loc proba de orientare pentru cei sositi mai tarziu. Eu n-am poze de la orientare, de fapt le am dar sunt acasa iar eu sunt la scoala scriind acest articol: ideea e ca duminica dimineata, cei care n-au facut deja proba de orientare (pe harta), au putut merge. Si cum sa nu mergem? Eu am plecat primul parca, fara preview la harta, START. Pantaloni scurti, noii adidasi, si o ploaie foarte foarte marunta.
Eu n-am poze de la orientare, de fapt le am dar sunt acasa iar eu sunt la scoala scriind acest articol: ideea e ca duminica dimineata, cei care n-au facut deja proba de orientare (pe harta), au putut merge. Si cum sa nu mergem? Eu am plecat primul parca, fara preview la harta, START. Pantaloni scurti, noii adidasi, si o ploaie foarte, foarte marunta. Pretendentii la locul I - Braneanu si Scrici, pretendenti la locul II, Eu, Manu, Adi (Salvamontistul). Pretendenti la celelalte locuri, Ovidiu si nu mai tin minte cine altcineva.
Am plecat, am avut parte de cea mai reusita orientare din viata mea (adica aproape), dar tinand cont ca este prima castigata, este cea mai reusita. I-am batut pe principalii pretendenti rau de tot, adica eu am scos 27 minute parca, si ei de la 40 in sus. Deci supeeerb!
Acum, problema e ca a urmat ceva nu prea placut: plecarea :-<
Si ne-am adunat acasa la mine, dar doar cativa, si-am jucat Carcassone. Cu extensie!
Dar da, frumos, a 4-a tabara de iarna (daca nu a 5-a, nu mai tin minte daca la Cuca am fost de 2 sau 3 ori) la care particip (am ratat numai una). Frumos.
La vita e bella.
miercuri, 26 februarie 2014
Scurta poveste cu Doamna Sava
Va intrebati cine-i doamna Sava?
Pai este doamna Profesor Universitar Doctor Rodica Sava, profa de Desen Tehnic si Geometrie Descriptiva, deci unul din primii ingineri pe care ii intalnesti in facultate (restul fiind ba chimisti, ba matematicieni, and so on).
A fost profa care ne-a spus cel mai insistent, pe langa a ne invata, ca este singura materie din an care iti trebuie si dupa ce termini facultatea. Cred ca am fost singurul din grupa mea care a obtinut 10 la ambele materii facute cu dansa, cu toate ca transformarea din 9 in 10 la desen tehnic a fost cam cersita (nemeritata).
In fine, care-i povestea cu ea?
Veneam astazi de la munca, pedalam inspre scoala pe strada Mihai Viteazul si (cu noii ochelari pe ochi, deci vedeam perfect) vad o persoana pe trotuarul opus care seamana destul de mult cu profa in cauza. Dupa ce ma apropii de ea mai mult, imi dau seama ca nu este ea, insa atunci incep filmele cu ce reactie as fi avut daca ar fi fost ea.
In imaginatia mea, cu o replica respectuoasa, eventual o mana ridicata as striga-o si i-as spune, "Doamna Sava, tot respectul!" Pur si simplu, e genul ala de om care-ti castiga respectul prin firea sincera si bunatate. In fine, au tinut ceva vreme filmele acestea cu variatiuni pe aceiasi tema, cum i s-ar parea ei o astfel de activitate, cum m-as opri sau intoarce sa-i spun vreo doua vorbe de respect si tot asa. Peste vreo 200-500 de metrii, atent la drum, vad ca un pieton cu un caine incepe sa traverseze strada, astfel ca ma grabesc sa nu il prind pe trecere.
Bun, si care-i morala?
Morala-i ca pietonul era domna Sava si eu n-am avut curaj sa-i spun cele repetate cu 2-3 minute inainte obsesiv in gand.
Morala-i ca aceiasi lipsa de curaj o am si cand vad oameni aruncand chistoace pe jos si ma ascund dupa motivul ca n-am 1.9m si 100 de kile sa ma duc sa le zic una-doua.
Morala-i frumoasa, dar urata!
Spor!
Pai este doamna Profesor Universitar Doctor Rodica Sava, profa de Desen Tehnic si Geometrie Descriptiva, deci unul din primii ingineri pe care ii intalnesti in facultate (restul fiind ba chimisti, ba matematicieni, and so on).
A fost profa care ne-a spus cel mai insistent, pe langa a ne invata, ca este singura materie din an care iti trebuie si dupa ce termini facultatea. Cred ca am fost singurul din grupa mea care a obtinut 10 la ambele materii facute cu dansa, cu toate ca transformarea din 9 in 10 la desen tehnic a fost cam cersita (nemeritata).
In fine, care-i povestea cu ea?
Veneam astazi de la munca, pedalam inspre scoala pe strada Mihai Viteazul si (cu noii ochelari pe ochi, deci vedeam perfect) vad o persoana pe trotuarul opus care seamana destul de mult cu profa in cauza. Dupa ce ma apropii de ea mai mult, imi dau seama ca nu este ea, insa atunci incep filmele cu ce reactie as fi avut daca ar fi fost ea.
In imaginatia mea, cu o replica respectuoasa, eventual o mana ridicata as striga-o si i-as spune, "Doamna Sava, tot respectul!" Pur si simplu, e genul ala de om care-ti castiga respectul prin firea sincera si bunatate. In fine, au tinut ceva vreme filmele acestea cu variatiuni pe aceiasi tema, cum i s-ar parea ei o astfel de activitate, cum m-as opri sau intoarce sa-i spun vreo doua vorbe de respect si tot asa. Peste vreo 200-500 de metrii, atent la drum, vad ca un pieton cu un caine incepe sa traverseze strada, astfel ca ma grabesc sa nu il prind pe trecere.
Bun, si care-i morala?
Morala-i ca pietonul era domna Sava si eu n-am avut curaj sa-i spun cele repetate cu 2-3 minute inainte obsesiv in gand.
Morala-i ca aceiasi lipsa de curaj o am si cand vad oameni aruncand chistoace pe jos si ma ascund dupa motivul ca n-am 1.9m si 100 de kile sa ma duc sa le zic una-doua.
Morala-i frumoasa, dar urata!
Spor!
luni, 11 noiembrie 2013
Vodafone versus Orice alt magazin din tara asta
Treaba e simpla, doresc sa-mi cumpar un telefon si daca tot am abonament, hai sa profit de ocazie si sa primesc ceva reducere.
Telefonul vizat: HTC 8x, un telefon foarte fain cu Windows Phone 8 si dotari de top. Preturi? La Vodafone costa 2100 de lei in timp ce la orice alt magazin online sau altfel, acesta costa sub 1000 de lei, de obicei 900.
Dupa milioanele de reduceri furnizate de cei de la Vodafone, reiese faptul ca cu un abonament de 45 de euro pot plati DOAR 1400 de lei pe acest telefon care poate fi gasit ORIUNDE CAUTI cu 950 de lei.
CUM CACAT!?!?
Telefonul vizat: HTC 8x, un telefon foarte fain cu Windows Phone 8 si dotari de top. Preturi? La Vodafone costa 2100 de lei in timp ce la orice alt magazin online sau altfel, acesta costa sub 1000 de lei, de obicei 900.
Dupa milioanele de reduceri furnizate de cei de la Vodafone, reiese faptul ca cu un abonament de 45 de euro pot plati DOAR 1400 de lei pe acest telefon care poate fi gasit ORIUNDE CAUTI cu 950 de lei.
CUM CACAT!?!?
duminică, 10 noiembrie 2013
Pestera Comana
Tura de doua saptamani planificata a avut loc pe o vreme superba (nu ne-ar fi interesat prea mult in cazul unei pesteri inactive, dar in cazul asteia, a fost foarte important acest aspect). Ne-am strans 19 oameni pentru a merge acolo si, chiar daca cu 10 ore inainte de intalnire n-aveam destule masini, la fata locului aveam 27 de locuri in masini :)
Bun. Participantii:
Eu, Cornel Mare, Cornel Mic, Marius, Bogdan, Sebi varul lui Bogdan, Marius fratele Irinei, Dan Ovidiu (tip nou), Heea, Sebi Clinciu, Andrei Ciora (Mare), Andrei Harciag (Mic), 2 prieteni de-ai acestuia, Tibi, Vlad Ruginosu, Ioana prietena sa, Romelia, Dana (prietena de-a ei) si-atat!
Woi, Mergem, ne oprim in Sercaia la Targul de animale, observam cai batuti si animale chinuite in general. Marius ne-a povestit despre o vaca plina de sange din cauza ca s-a rupt remorca cu ea si si-a rupt genunchii din spate... Super!
Continuam pe cel mai prost drum din lume: Hoghiz - Sercaia, si iesim de pe el in Comana de Jos spre Comana de Sus. Frumos sat, vale larga, foarte foarte fain. Si apoi intram intr-un asa numit (de Bogdan) ocol privat, fapt foarte vizibil in padurile exploatate ale locului: foarte foarte curat!
Oprim, ne schimbam, urcam, ne separam si pana la urma Sebi, singurul care a mers prin stanga extrema, a gasit pestera si apoi ne-a gasit si pe noi sa ne indrume catre ea. Vremea fu superba. Absolut superba!
La intrare mai face lumea o tura de schimbare de toale si incepem sa cautam intrarea. O gaseste Cornel Mic fix sub picioarele noastre. Foarte ingusta, aproape verticala, usor de intrat in ea, greu de iesit.
In fine, Cornel iese, intra Bogdan, iese si el, apoi intru eu cu Sebi (cel mic) si incepem sa exploram. Si exploram, exploram, mergem inainte, inapoi, gasim cate doua cai catre acelasi loc, foarte foarte fain. Eram primul, dar eram cu un incepator in ale pesterilor si astfel ca nu-mi era foarte frica, inaintand cu pasi destul de repezi. Apoi ii asteptam pe ceilalti, sub forma lui Sebi Clinciu, Andrei, Vlad Ruginosu si inca cineva parca...
Mnoh, apoi pestera incepe sa fie mai cursiva, mai putine posibile abateri, astfel ca ma intorc sa vad fețele oamenilor de prin pestera si sa verific cam cum stau cu psihicul. Stateau bine, absolut toti.
Apoi continui cu ultimii pana in locul in care avea sa fie cel mai indepartat punct de la care au inceput sa se intoarca. Si s-au intors toti, ne-au dat feedback despre cum e acolo si apoi am mers si noi sa ne convingem. Tight places, let me tel you...
Partea finala era o portiune unde se stransese apa, astfel ca peisajul era ceva foarte ingust cu spatiu deasupra apei de doar 30 de cm iar prin apa aproape de-un metru. In conditiile in care eu eram uscat, am zis ca clar nu voi merge pe-acolo decat daca trece altcineva inainte si-mi confirma faptul ca mai e ceva de vazut dupa. Zis si facut, s-a bagat Cornel, si-a infipt capul prin minuscula trecere si a decis sa se intoarca. Vazandu-l ud complet, eu fiind uscat complet, am zis ca nu se poate sa nu ma tin de promisiune, astfel ca am trecut si eu prin acea apa...dar nu mi-a fost usor sa ma conving sa fac asta. Am sacrificat un picior in detrimentul celuilalt, astfel ca mergeam in doua maini si un picior, cu spatele in tavan si am trecut de acea portiune pastrand spatele si piciorul stang uscate, cu toate ca acel picior s-a udat apoi din prelingerea de pe pantaloni.
In fine, am ajuns dincolo, acum ce fac, il chem pe Cornel, el zice ca nu mai vine. Ok... CORNEL! HAI! Si-a venit. Era jumate infipt in apa cand i-am zis STAI! ca poate cine stie, nu mai e mult si nu mai e nevoie sa intrii. Dar am inaintat destul incat sa ne fie grea comunicarea, fapt pentru care a trecut si el de portiunea cu apa. Apoi eu m-am blocat psihic intr-un loc foarte ingust la care trecerea de vreo 6 metri se facea printr-o portiune de cca 25-30 cm latime si vreo 3 m inaltime, la capatul careia se auzea o apa curgand. Am decis sa ma intorc si sa-l las pe Cornel sa treaca, fiindca-i mai slab si fiindca eu mi-am consumat curajul la trecerea prin apa.
Bun. Ajunge Cornel la capatul trecerii si... surpriza... o saritoare de cca. 3 m pe care nici nu indrazneste s-o incerce, astfel ca decide intoarcerea iar eu o aprob cu mare fast, mai ales prin prisma faptului ca-s ud si inauntru-i RECE!
Mnoh, bun, ne-ntoarcem, suntem din ce in ce mai sleiti de putere realizam doar la jumatatea pesterii acest lucru, moment in care le prindem pe fete (cele trei care au mers cu noi pana la sifon) ajutandu-l pe Dan Ovidiu, despre care am aflat ulterior ca a ramas in urma tuturor succesiv, astfel ca la un moment dat a ramas singur si a inceput sa strige dupa ajutor. Vazand ca nu raspunde nimeni, a ramas pe loc asteptand sa vina cineva din urma dupa el... Si-au venit fetele si l-au ajutat, apoi am venit si noi si l-am ajutat, chiar cu pretul inceperii tremuraturilor de frig...
Si-am iesit in cele din urma. Neasteptat de grea iesirea, in special datorita oboselii acumulate. And we're out and I'm still wet. Dar ajungem cu totii cu bine la masini sa observam ca masina lui Bogdan e incuiata si cu geamul dinspre drum deschis... Go Marius!
Ma schimb si eu in haine uscate si totul revine la normal. Plecam, ne oprim in prima crasma, unii beau o bere eu manc pufuleti apoi ne suim in masini si ma trezesc la Faget...
Urmau 2 jocuri de Catan la Teo Mica care s-au terminat cu o betie interesanta a lui Marius, completata perfect de Braneanul venit foarte activat de la concert.
Spor!
Bun. Participantii:
Eu, Cornel Mare, Cornel Mic, Marius, Bogdan, Sebi varul lui Bogdan, Marius fratele Irinei, Dan Ovidiu (tip nou), Heea, Sebi Clinciu, Andrei Ciora (Mare), Andrei Harciag (Mic), 2 prieteni de-ai acestuia, Tibi, Vlad Ruginosu, Ioana prietena sa, Romelia, Dana (prietena de-a ei) si-atat!
Woi, Mergem, ne oprim in Sercaia la Targul de animale, observam cai batuti si animale chinuite in general. Marius ne-a povestit despre o vaca plina de sange din cauza ca s-a rupt remorca cu ea si si-a rupt genunchii din spate... Super!
Continuam pe cel mai prost drum din lume: Hoghiz - Sercaia, si iesim de pe el in Comana de Jos spre Comana de Sus. Frumos sat, vale larga, foarte foarte fain. Si apoi intram intr-un asa numit (de Bogdan) ocol privat, fapt foarte vizibil in padurile exploatate ale locului: foarte foarte curat!
Oprim, ne schimbam, urcam, ne separam si pana la urma Sebi, singurul care a mers prin stanga extrema, a gasit pestera si apoi ne-a gasit si pe noi sa ne indrume catre ea. Vremea fu superba. Absolut superba!
La intrare mai face lumea o tura de schimbare de toale si incepem sa cautam intrarea. O gaseste Cornel Mic fix sub picioarele noastre. Foarte ingusta, aproape verticala, usor de intrat in ea, greu de iesit.
In fine, Cornel iese, intra Bogdan, iese si el, apoi intru eu cu Sebi (cel mic) si incepem sa exploram. Si exploram, exploram, mergem inainte, inapoi, gasim cate doua cai catre acelasi loc, foarte foarte fain. Eram primul, dar eram cu un incepator in ale pesterilor si astfel ca nu-mi era foarte frica, inaintand cu pasi destul de repezi. Apoi ii asteptam pe ceilalti, sub forma lui Sebi Clinciu, Andrei, Vlad Ruginosu si inca cineva parca...
Mnoh, apoi pestera incepe sa fie mai cursiva, mai putine posibile abateri, astfel ca ma intorc sa vad fețele oamenilor de prin pestera si sa verific cam cum stau cu psihicul. Stateau bine, absolut toti.
Apoi continui cu ultimii pana in locul in care avea sa fie cel mai indepartat punct de la care au inceput sa se intoarca. Si s-au intors toti, ne-au dat feedback despre cum e acolo si apoi am mers si noi sa ne convingem. Tight places, let me tel you...
Partea finala era o portiune unde se stransese apa, astfel ca peisajul era ceva foarte ingust cu spatiu deasupra apei de doar 30 de cm iar prin apa aproape de-un metru. In conditiile in care eu eram uscat, am zis ca clar nu voi merge pe-acolo decat daca trece altcineva inainte si-mi confirma faptul ca mai e ceva de vazut dupa. Zis si facut, s-a bagat Cornel, si-a infipt capul prin minuscula trecere si a decis sa se intoarca. Vazandu-l ud complet, eu fiind uscat complet, am zis ca nu se poate sa nu ma tin de promisiune, astfel ca am trecut si eu prin acea apa...dar nu mi-a fost usor sa ma conving sa fac asta. Am sacrificat un picior in detrimentul celuilalt, astfel ca mergeam in doua maini si un picior, cu spatele in tavan si am trecut de acea portiune pastrand spatele si piciorul stang uscate, cu toate ca acel picior s-a udat apoi din prelingerea de pe pantaloni.
In fine, am ajuns dincolo, acum ce fac, il chem pe Cornel, el zice ca nu mai vine. Ok... CORNEL! HAI! Si-a venit. Era jumate infipt in apa cand i-am zis STAI! ca poate cine stie, nu mai e mult si nu mai e nevoie sa intrii. Dar am inaintat destul incat sa ne fie grea comunicarea, fapt pentru care a trecut si el de portiunea cu apa. Apoi eu m-am blocat psihic intr-un loc foarte ingust la care trecerea de vreo 6 metri se facea printr-o portiune de cca 25-30 cm latime si vreo 3 m inaltime, la capatul careia se auzea o apa curgand. Am decis sa ma intorc si sa-l las pe Cornel sa treaca, fiindca-i mai slab si fiindca eu mi-am consumat curajul la trecerea prin apa.
Bun. Ajunge Cornel la capatul trecerii si... surpriza... o saritoare de cca. 3 m pe care nici nu indrazneste s-o incerce, astfel ca decide intoarcerea iar eu o aprob cu mare fast, mai ales prin prisma faptului ca-s ud si inauntru-i RECE!
Mnoh, bun, ne-ntoarcem, suntem din ce in ce mai sleiti de putere realizam doar la jumatatea pesterii acest lucru, moment in care le prindem pe fete (cele trei care au mers cu noi pana la sifon) ajutandu-l pe Dan Ovidiu, despre care am aflat ulterior ca a ramas in urma tuturor succesiv, astfel ca la un moment dat a ramas singur si a inceput sa strige dupa ajutor. Vazand ca nu raspunde nimeni, a ramas pe loc asteptand sa vina cineva din urma dupa el... Si-au venit fetele si l-au ajutat, apoi am venit si noi si l-am ajutat, chiar cu pretul inceperii tremuraturilor de frig...
Si-am iesit in cele din urma. Neasteptat de grea iesirea, in special datorita oboselii acumulate. And we're out and I'm still wet. Dar ajungem cu totii cu bine la masini sa observam ca masina lui Bogdan e incuiata si cu geamul dinspre drum deschis... Go Marius!
Ma schimb si eu in haine uscate si totul revine la normal. Plecam, ne oprim in prima crasma, unii beau o bere eu manc pufuleti apoi ne suim in masini si ma trezesc la Faget...
Urmau 2 jocuri de Catan la Teo Mica care s-au terminat cu o betie interesanta a lui Marius, completata perfect de Braneanul venit foarte activat de la concert.
Spor!
miercuri, 6 noiembrie 2013
O zi din viata unui om, angajat chiar
Vai, chiar, m-am angajat, dar asta se intampla acum trei luni. Nu stiu ce-am scris ultima oara, dar poate voi reveni cu detalii, vreodata.
Impulsionat de Ruxandra care-a stat acasa si-a scris pe blog astazi, m-am apucat de-am recitit fragmente din articolul scris de mine in memoria Pikilinei si mi-am adus aminte cu cata emotie am scris acele lucruri si cat de placut imi este la citire si am decis sa scriu un articol absolut aleatoriu despre ziua de astazi. De ce despre ziua de azi, cand as fi putut sa scriu foarte bine despre weekendul trecut? Simplu, weekendul trecut s-a mai intamplat de 3 ori pana acum (ma refer la MPC) si am scris cel putin odata despre el, iar ziua de azi s-a intamplat de zeci de ori dar n-am scris nici macar odata despre ea.
The beginning.
Trezirea a fost ciudata, la ora 7, am stat putin pe laptop cu sunetul oprit... dupa care-am decis sa-mi fac un duș... apoi, la fel de relaxat am mers la bucatarie si-am mancat miez de lapte cu dulceata, lapte cu pufarine si un shake de banane cu lapte. La jumatea mesei m-a acompaniat Ruxandra si totul a fost atat de zen, in special datorita faptului ca am decis sa nu merg la munca de la 8:30 ci mai tarziu. Si-am stat de vorba, apoi a venit si George sa ne anunte ca vin oamenii sa-i ia mobila, am mai stat de vorba si-apoi am plecat.
Unde-am plecat?
La Aula Universitatii, unde avea loc o prelegere tinuta de Dr. Peter Pleus, un om cu foarte multe si inalte functii in grupul Schaeffler, deci foarte important. Eu, lucrand la Schaeffler aveam bilet de delegatie intre orele 9 sau 9:30 si 12:00, astfel ca am decis sa renunt la o ora de drumuri pana la Schaeffler si-napoi si sa aleg sa merg direct la conferinta si apoi la munci. Zis si facut. Inainte de asta, trebuie sa precizez totusi ca am primit un mail de la Mr. Talaba cum ca la 9:30 are loc o intalnire intre noi (studentii de la master) si conducerea universitatii, dupa care la ora 10 incepe prelegerea domnului mai sus mentionat.
Am ajuns acolo cu bicicleta intr-o mare graba, doar ca sa aflu ca ne-a mintit prorectorul pe toti si ca toti am ajuns acolo cu 30 de minute mai devreme, timp pe care as fi preferat sa-l petrec cu oamenii mei de-acasa.
In fine, la prelegere am asistat in mod civilizat, cu toate ca nu prea vedeam fara ochelari, nereusind sa retin mutra lu' nenea. Prelegerea s-a intitulat "The evolution of the internal combustion engine" si a trecut prin toate, in special prin ce face Schaeffler pentru aceste motoare. UniAir la greu.
In fine, vine si sectiunea cu intrebarile, moment in care am stiut ca am o intrebare pentru el. De cum a inceput sesiunea, eu am inceput sa tremur, mai ales pentru ca aveam o intrebare cel putin pertinenta de pus. Faptul ca nimeni nu punea nicio intrebare si ma pregateam s-o adresez eu pe prima doar amplifica si mai mult tremuratul. In sfarsit, au pus baietii intrebari si a fost ok apoi. In final, am pus si eu intrebarea si m-am pierdut complet, noroc ca doar la sfarsitul acesteia. Apoi am tremurat stand in picioare sa ascult raspunsul.
Am iesit in final din Aula, decis sa ma urc pe bicicleta si sa pedalez pan'la Schaeffler, insa dupa ce-am vazut norii m-am potolit, am legat-o la loc si mi-am cautat un loc in masina.
Nici n-am ajuns bine la munca, m-am si dus la masa... masa, am mancat un piept de curcan cu cascaval si bacon la cuptor, alaturi de o portie de piure de cartofi si o salata de varza, acestea urmate de o portie sanatoasa dar si scumpa de cremsnit.
Dupa masa, vine randul muncii. M-am pus la calculator cu gandul sa fac prezentarea pentru Dr. Brands si Dr. Schlerege de maine de la scoala. Zis si inceput: m-am chinuit toate cele 6 ore state acolo sa scot ceva si tot n-am reusit sa fac asta.
O las pe maine, adica pe ultima clipa.
Plec impreuna cu Radu Plamadeala spre microbuzul de la 18:30, il prindem si vorbim despre ture cu bicicletele pana cobor eu in Livada pentru a merge la sedinta CPNT.
Sedinta se desfasoara, la fel ca in ultimele 3 saptamani, cu cativa membri noi (numa' bine), se povestesc turele pe care le-am pus acum un sfert de ora pe grup, se planifica urmatoarele ture si apoi, dupa rubrica diverse se pleaca acasa. De precizat faptul ca eu am tinut sedinta, n-am facut o treaba extraordinara, insa am tinut-o, la fel ca in ultimele fiecare dati in care am fost acolo, exceptand una tinuta de Teo in prezenta a zeci de oameni (ah ce vremuri, ce sentiment).
Dupa sedinta merg cu Braneanu si Andrei povestindu-le ce emotii am avut eu azi la prezentare, prezentare la care pe seara am aflat ca nenea Peter Pleus a venit cu avionul privat (inchiriat sau al Schaefflerului - dar oricum dedicat lui) pana la Sibiu, de acolo cu elicopterul pana la Brasov pentru a tine prelegerea dupa care a mers la Schaeffler pentru o sedinta cu mai marii Engineering Center si apoi iar in elicopter si avion. Aceasta activitate a mai avut loc odata, cand nenea a tinut o prelegere pentru 20 de oameni.
De ce mi-a placut seara? Pentru ca ne-a povestit si Braneanu o traire de-a sa cu tremurat, dar in special pentru ca el e un om foarte special cu care orice moment e special prin unicitatea sa si dedicarea cu care se implica in orice.
Ne-am despartit la Ambient, eu am mers spre Aula sa-mi iau bicicleta iar ei au mers pe Sitei, la bere.
Mi-am luat bita, am dus-o acasa si am inceput sa umblu pe telefonul lui George, dand peste articolul Ruxandrei de pe blog, de la care am sarit la articolul meu cu Piki dupa care am venit la PC sa scriu această... ce-o fi aceasta.
In timp ce scriam asta, insa, am deviat si-am scris pe facebook si CPNT.ro cateva detalii legate de sedinta.
Dar cam atat. Am numai romante in cap. Ma duc sa dorm, ca altfel o iau razna.
Spor si noapte buna!
Impulsionat de Ruxandra care-a stat acasa si-a scris pe blog astazi, m-am apucat de-am recitit fragmente din articolul scris de mine in memoria Pikilinei si mi-am adus aminte cu cata emotie am scris acele lucruri si cat de placut imi este la citire si am decis sa scriu un articol absolut aleatoriu despre ziua de astazi. De ce despre ziua de azi, cand as fi putut sa scriu foarte bine despre weekendul trecut? Simplu, weekendul trecut s-a mai intamplat de 3 ori pana acum (ma refer la MPC) si am scris cel putin odata despre el, iar ziua de azi s-a intamplat de zeci de ori dar n-am scris nici macar odata despre ea.
The beginning.
Trezirea a fost ciudata, la ora 7, am stat putin pe laptop cu sunetul oprit... dupa care-am decis sa-mi fac un duș... apoi, la fel de relaxat am mers la bucatarie si-am mancat miez de lapte cu dulceata, lapte cu pufarine si un shake de banane cu lapte. La jumatea mesei m-a acompaniat Ruxandra si totul a fost atat de zen, in special datorita faptului ca am decis sa nu merg la munca de la 8:30 ci mai tarziu. Si-am stat de vorba, apoi a venit si George sa ne anunte ca vin oamenii sa-i ia mobila, am mai stat de vorba si-apoi am plecat.
Unde-am plecat?
La Aula Universitatii, unde avea loc o prelegere tinuta de Dr. Peter Pleus, un om cu foarte multe si inalte functii in grupul Schaeffler, deci foarte important. Eu, lucrand la Schaeffler aveam bilet de delegatie intre orele 9 sau 9:30 si 12:00, astfel ca am decis sa renunt la o ora de drumuri pana la Schaeffler si-napoi si sa aleg sa merg direct la conferinta si apoi la munci. Zis si facut. Inainte de asta, trebuie sa precizez totusi ca am primit un mail de la Mr. Talaba cum ca la 9:30 are loc o intalnire intre noi (studentii de la master) si conducerea universitatii, dupa care la ora 10 incepe prelegerea domnului mai sus mentionat.
Am ajuns acolo cu bicicleta intr-o mare graba, doar ca sa aflu ca ne-a mintit prorectorul pe toti si ca toti am ajuns acolo cu 30 de minute mai devreme, timp pe care as fi preferat sa-l petrec cu oamenii mei de-acasa.
In fine, la prelegere am asistat in mod civilizat, cu toate ca nu prea vedeam fara ochelari, nereusind sa retin mutra lu' nenea. Prelegerea s-a intitulat "The evolution of the internal combustion engine" si a trecut prin toate, in special prin ce face Schaeffler pentru aceste motoare. UniAir la greu.
In fine, vine si sectiunea cu intrebarile, moment in care am stiut ca am o intrebare pentru el. De cum a inceput sesiunea, eu am inceput sa tremur, mai ales pentru ca aveam o intrebare cel putin pertinenta de pus. Faptul ca nimeni nu punea nicio intrebare si ma pregateam s-o adresez eu pe prima doar amplifica si mai mult tremuratul. In sfarsit, au pus baietii intrebari si a fost ok apoi. In final, am pus si eu intrebarea si m-am pierdut complet, noroc ca doar la sfarsitul acesteia. Apoi am tremurat stand in picioare sa ascult raspunsul.
Am iesit in final din Aula, decis sa ma urc pe bicicleta si sa pedalez pan'la Schaeffler, insa dupa ce-am vazut norii m-am potolit, am legat-o la loc si mi-am cautat un loc in masina.
Nici n-am ajuns bine la munca, m-am si dus la masa... masa, am mancat un piept de curcan cu cascaval si bacon la cuptor, alaturi de o portie de piure de cartofi si o salata de varza, acestea urmate de o portie sanatoasa dar si scumpa de cremsnit.
Dupa masa, vine randul muncii. M-am pus la calculator cu gandul sa fac prezentarea pentru Dr. Brands si Dr. Schlerege de maine de la scoala. Zis si inceput: m-am chinuit toate cele 6 ore state acolo sa scot ceva si tot n-am reusit sa fac asta.
O las pe maine, adica pe ultima clipa.
Plec impreuna cu Radu Plamadeala spre microbuzul de la 18:30, il prindem si vorbim despre ture cu bicicletele pana cobor eu in Livada pentru a merge la sedinta CPNT.
Sedinta se desfasoara, la fel ca in ultimele 3 saptamani, cu cativa membri noi (numa' bine), se povestesc turele pe care le-am pus acum un sfert de ora pe grup, se planifica urmatoarele ture si apoi, dupa rubrica diverse se pleaca acasa. De precizat faptul ca eu am tinut sedinta, n-am facut o treaba extraordinara, insa am tinut-o, la fel ca in ultimele fiecare dati in care am fost acolo, exceptand una tinuta de Teo in prezenta a zeci de oameni (ah ce vremuri, ce sentiment).
Dupa sedinta merg cu Braneanu si Andrei povestindu-le ce emotii am avut eu azi la prezentare, prezentare la care pe seara am aflat ca nenea Peter Pleus a venit cu avionul privat (inchiriat sau al Schaefflerului - dar oricum dedicat lui) pana la Sibiu, de acolo cu elicopterul pana la Brasov pentru a tine prelegerea dupa care a mers la Schaeffler pentru o sedinta cu mai marii Engineering Center si apoi iar in elicopter si avion. Aceasta activitate a mai avut loc odata, cand nenea a tinut o prelegere pentru 20 de oameni.
De ce mi-a placut seara? Pentru ca ne-a povestit si Braneanu o traire de-a sa cu tremurat, dar in special pentru ca el e un om foarte special cu care orice moment e special prin unicitatea sa si dedicarea cu care se implica in orice.
Ne-am despartit la Ambient, eu am mers spre Aula sa-mi iau bicicleta iar ei au mers pe Sitei, la bere.
Mi-am luat bita, am dus-o acasa si am inceput sa umblu pe telefonul lui George, dand peste articolul Ruxandrei de pe blog, de la care am sarit la articolul meu cu Piki dupa care am venit la PC sa scriu această... ce-o fi aceasta.
In timp ce scriam asta, insa, am deviat si-am scris pe facebook si CPNT.ro cateva detalii legate de sedinta.
Dar cam atat. Am numai romante in cap. Ma duc sa dorm, ca altfel o iau razna.
Spor si noapte buna!
joi, 15 august 2013
Valea Tapului in sus, Valea Alba-n jos
Tura a inceput intr-un mod clasic, in trenul de la ora 6:30 (RegioTrans rules! - nu de alta, dar cel de la CFR costa tot atat, in conditii mai precare si ajunge si mai tarziu desi pleaca cu 20 de minute mai devreme).
Participanti: eu si Smendre, deci se anunta o tura faaaina faina! (vezi tura din Acele Morarului sau cea din Seaca Caraimanului). In fine, nu stiam pe unde vrem a merge, eu voiam pe Malin, el pe Valea Tapului, iar amandoi ne doream sa mergem pe Ace, insa amandurora ne era teama de trasnetele si ploile anuntate.
Am mers pana-n Poiana Costilei, loc in care ne-am hotarat sa cautam Valea Tapului. Am inceput cu google, insa conexiunea la net fiind precara am decis s-o cautam in mod clasic: in teren. Stia Smendre ca se afla intre Valea Seaca a Costilei si Valea Urzicii (cred), astfel ca nu ne-a fost foarte greu s-o gasim. Intram pe ea si nici nu urcam 10 minute ca apare prima surpriza: un cocos de muntea intr-un copac deasupra noastra. Rar vezi asa ceva, si a fost o placere deosebita sa stam sa-l admiram mai mult de 10 minute, din diverse unghiuri. Trebuie remarcat ca am sperat ca va zbura din acel copac, dar mai ales zgomotele pe care le face, asemanatoare cu cele scoase de-un porc (fara gluma sau exagerare). De asemenea, dupa 10 minute am decis ca trebuie sa plecam, si trebuie sa il facem sa zboare, astfel ca ne-am ridicat in picioare, in speranta ca il vom putea filma zburand. Fix pix, cocosul nici nu s-a clintit!
Continuam, dam de prima saritoare, total neprietenoasa cu alpinistii care doresc s-o escaladeze, astfel ca si noi am ocolit-o prin stanga, ajungand totusi la un punct de belvedere foarte fain.
Dupa aceasta urmeaza o serie de bolovani si hornuri ideale, mult mai faine decat ce ma asteptam eu sa gasesc si acceptabil si dupa standardele sefului de tura. Era el cam nervos ca are in rucsac coarda si spera sa n-o care degeaba, dar i-a trecut pe parcurs, vrajit si el de multitudinea de tipuri de roci dar si de relieful maxim de fain.
Ajungem in sfarsit si la punctul aproape culminant al zilei: prima saritoare pe care n-am curaj sa intru eu. Singura saritoare asigurata cu pitoane (si nu putine, in fapt, atat de multe incat si nea Smendre s-a panicat si a ales sa se asigure. Dureaza foarte mult pana facem sa functioneze sistemul de asigurare insa da rezultatele scontate: am reusit sa trecem amandoi de acea delicata portiune, foarte faina de altfel. Pentru cititorii de jurnale, doresc sa precizez ca sus, unde exista optiunea intre a continua pe horn sau a merge in stanga pe fata aceea cazuta, sugerez sa alegeti fata cazuta, intrucat este incredibil de aderenta, presarata cu pietre iesite din roca ce garanteaza practic siguranta. (desigur, eu eram asigurat mai de sus).
Continuand, am reusit sa obosesc, ne-a incercat si-o ploaie mica, iar mai sus, aproape de un varf ce-l puteam zari din pozitia curenta, observam iesirea din Seaca Costilei, incredibil de expusa si foarte foaaarte infricosatoare. Valea se termina cu cateva hornuri foarte abordabile si foarte distractive pentru cine mai are energie sa le parcurga (in loc sa le ocoleasca).
La un moment dat ne intersectam cu Brana Mare a Costilei, pe care trebuia sa continuam traseul, insa decidem sa mai urcam pana in varful pe care-l zaream la orizont, pentru a vedea ce-i si pe-acolo. Si-am urcat noi, destul de mult incat sa nu ne mai gandim la o coborare pe acelasi drum, am urcat pana aproape de creasta. Speriati insa de prezenta norilor negri din zona Vf. Omu, am decis sa coboram prin alta parte si sa intersectam brana fara sa mai fim nevoiti sa coboram ultima parte a Vaii Tapului.
Ne-am urnit si imediat a inceput sa ploua, moment in care ne-am ascuns intr-o grota de 40-50 cm inaltime, am mancat cum am putut si-am iesit dupa ce-a incetat ploaia care n-a durat mai mult de 15 minute.
Pe Brana Mare a Costilei totul fain, traversam vaile Malinului, Scorusului, Costilei, moment in care intru in maxima stare a zilei: șoc!
Inainte de asta, insa, trebuie mentionate cele peste 20 de capre negre cu iezi cu tot, care au luat-o la goana la vale cand ne-au zarit: SUPERB! ( cu toate ca-mi pare rau ca au simtit nevoia sa fuga de noi :-< )
In fine, revenind la momentele de soc petrecute, nu mai stiu exact unde s-a intamplat, dar am apucat sa fiu eu in fata pe poteca ( o poteca ingusta care de-abia se zarea printre firele de iarba ude pana la dumniezou) si sa dau nas in nas cu maxima prapastie ce mi-a aparut in fata ochilor imediat dupa o curba la dreapta. De acolo pana am ajuns in Valea Alba, si chiar destul de mult dupa, n-am mai gandit coerent, si nu exagerez, Smendre mi-e martor.
Nu stiu cum face, scoate el tot felul de stari din mine in turele astea prin Bucegi...
Da, deci portiunea de brana dintre Costila si Valea Alba este absolut incredibila. Ma rugam sa fie ceata tot drumul sa nu vad la mai mult de 2-3 metrii in fata. Totul este absolut vertical iar eu ma aflam pe cateva smocuri de iarba ce formau o foarte ingusta poteca, deasupra a sute de metrii de gol... La un moment dat, fix la Blidul Uriasilor, ne-am oprit intr-o alta grota, de data asta mai mare. Am stat acolo ceva vreme, insa dupa circa 3-4 minute m-am pus la somn si am adormit mai repede ca un pacient in coma (si aici Smendre mi-e martor), somn care-a durat peste 5 minute in care am si visat chestii. Repet, eram inca in stare de soc si nu prea se putea vorbi cu mine.
Chiar daca mi-am mai revenit putin dupa acel scurt somn, bataile inimii au reintrat in ritmul alert in foarte scurt timp.
Am ajuns in sfarsit si-n Valea Alba, aproape de iesirea in platou, moment in care stabilim faptul ca vom cobori pe aceasta. Uitasem complet cam cum arata, daca si cate saritori are, complet, complet!
Chiar daca parea o banala coborare pe Valea Alba in conditii umede, aceasta s-a dovedit a fi mult mai mult decat atat: toate stancile din firul vaii erau acoperite cu un noroi foarte interesant, care daca provenea dintr-o viitura, aceasta ar fi avut 5-6 metrii inaltime...oricum asa era toata valea, plina de noroi.
Lasand noroiul la o parte, ajungem la o parte si mai interesanta, o limba de zapada al carei capat nu reuseam sa-l zarim si care ne-a impresionat cu o inaltime maxima de 1-2 metrii, asta fix in jumatatea lunii august. Mergand mai departe, si fiind nevoiti sa abordam un nou traseu datorita acestei limbi, ajungem sa observam faptul ca limba se intinde pe vreo cateva sute de metrii, iar pe alocuri masoara si 5-6 metrii in inaltime, dand semne ca ar putea rezista pana la iarna, ceea ce ar transforma-o, cel putin teoretic, intr-un ghetar... Dar da, fain, foarte impresionanta zapada in acea cantitate uriasa pe 15 august!
Si cam atat despre tura, nu are rost sa mai adaug fleoshc-fleoshc-urile permanente ce ne-au urmarit toaata coborarea, fiindca reies de la sine.
Spor!
Participanti: eu si Smendre, deci se anunta o tura faaaina faina! (vezi tura din Acele Morarului sau cea din Seaca Caraimanului). In fine, nu stiam pe unde vrem a merge, eu voiam pe Malin, el pe Valea Tapului, iar amandoi ne doream sa mergem pe Ace, insa amandurora ne era teama de trasnetele si ploile anuntate.
Am mers pana-n Poiana Costilei, loc in care ne-am hotarat sa cautam Valea Tapului. Am inceput cu google, insa conexiunea la net fiind precara am decis s-o cautam in mod clasic: in teren. Stia Smendre ca se afla intre Valea Seaca a Costilei si Valea Urzicii (cred), astfel ca nu ne-a fost foarte greu s-o gasim. Intram pe ea si nici nu urcam 10 minute ca apare prima surpriza: un cocos de muntea intr-un copac deasupra noastra. Rar vezi asa ceva, si a fost o placere deosebita sa stam sa-l admiram mai mult de 10 minute, din diverse unghiuri. Trebuie remarcat ca am sperat ca va zbura din acel copac, dar mai ales zgomotele pe care le face, asemanatoare cu cele scoase de-un porc (fara gluma sau exagerare). De asemenea, dupa 10 minute am decis ca trebuie sa plecam, si trebuie sa il facem sa zboare, astfel ca ne-am ridicat in picioare, in speranta ca il vom putea filma zburand. Fix pix, cocosul nici nu s-a clintit!
Continuam, dam de prima saritoare, total neprietenoasa cu alpinistii care doresc s-o escaladeze, astfel ca si noi am ocolit-o prin stanga, ajungand totusi la un punct de belvedere foarte fain.
Dupa aceasta urmeaza o serie de bolovani si hornuri ideale, mult mai faine decat ce ma asteptam eu sa gasesc si acceptabil si dupa standardele sefului de tura. Era el cam nervos ca are in rucsac coarda si spera sa n-o care degeaba, dar i-a trecut pe parcurs, vrajit si el de multitudinea de tipuri de roci dar si de relieful maxim de fain.
Ajungem in sfarsit si la punctul aproape culminant al zilei: prima saritoare pe care n-am curaj sa intru eu. Singura saritoare asigurata cu pitoane (si nu putine, in fapt, atat de multe incat si nea Smendre s-a panicat si a ales sa se asigure. Dureaza foarte mult pana facem sa functioneze sistemul de asigurare insa da rezultatele scontate: am reusit sa trecem amandoi de acea delicata portiune, foarte faina de altfel. Pentru cititorii de jurnale, doresc sa precizez ca sus, unde exista optiunea intre a continua pe horn sau a merge in stanga pe fata aceea cazuta, sugerez sa alegeti fata cazuta, intrucat este incredibil de aderenta, presarata cu pietre iesite din roca ce garanteaza practic siguranta. (desigur, eu eram asigurat mai de sus).
Continuand, am reusit sa obosesc, ne-a incercat si-o ploaie mica, iar mai sus, aproape de un varf ce-l puteam zari din pozitia curenta, observam iesirea din Seaca Costilei, incredibil de expusa si foarte foaaarte infricosatoare. Valea se termina cu cateva hornuri foarte abordabile si foarte distractive pentru cine mai are energie sa le parcurga (in loc sa le ocoleasca).
La un moment dat ne intersectam cu Brana Mare a Costilei, pe care trebuia sa continuam traseul, insa decidem sa mai urcam pana in varful pe care-l zaream la orizont, pentru a vedea ce-i si pe-acolo. Si-am urcat noi, destul de mult incat sa nu ne mai gandim la o coborare pe acelasi drum, am urcat pana aproape de creasta. Speriati insa de prezenta norilor negri din zona Vf. Omu, am decis sa coboram prin alta parte si sa intersectam brana fara sa mai fim nevoiti sa coboram ultima parte a Vaii Tapului.
Ne-am urnit si imediat a inceput sa ploua, moment in care ne-am ascuns intr-o grota de 40-50 cm inaltime, am mancat cum am putut si-am iesit dupa ce-a incetat ploaia care n-a durat mai mult de 15 minute.
Pe Brana Mare a Costilei totul fain, traversam vaile Malinului, Scorusului, Costilei, moment in care intru in maxima stare a zilei: șoc!
Inainte de asta, insa, trebuie mentionate cele peste 20 de capre negre cu iezi cu tot, care au luat-o la goana la vale cand ne-au zarit: SUPERB! ( cu toate ca-mi pare rau ca au simtit nevoia sa fuga de noi :-< )
In fine, revenind la momentele de soc petrecute, nu mai stiu exact unde s-a intamplat, dar am apucat sa fiu eu in fata pe poteca ( o poteca ingusta care de-abia se zarea printre firele de iarba ude pana la dumniezou) si sa dau nas in nas cu maxima prapastie ce mi-a aparut in fata ochilor imediat dupa o curba la dreapta. De acolo pana am ajuns in Valea Alba, si chiar destul de mult dupa, n-am mai gandit coerent, si nu exagerez, Smendre mi-e martor.
Nu stiu cum face, scoate el tot felul de stari din mine in turele astea prin Bucegi...
Da, deci portiunea de brana dintre Costila si Valea Alba este absolut incredibila. Ma rugam sa fie ceata tot drumul sa nu vad la mai mult de 2-3 metrii in fata. Totul este absolut vertical iar eu ma aflam pe cateva smocuri de iarba ce formau o foarte ingusta poteca, deasupra a sute de metrii de gol... La un moment dat, fix la Blidul Uriasilor, ne-am oprit intr-o alta grota, de data asta mai mare. Am stat acolo ceva vreme, insa dupa circa 3-4 minute m-am pus la somn si am adormit mai repede ca un pacient in coma (si aici Smendre mi-e martor), somn care-a durat peste 5 minute in care am si visat chestii. Repet, eram inca in stare de soc si nu prea se putea vorbi cu mine.
Chiar daca mi-am mai revenit putin dupa acel scurt somn, bataile inimii au reintrat in ritmul alert in foarte scurt timp.
Am ajuns in sfarsit si-n Valea Alba, aproape de iesirea in platou, moment in care stabilim faptul ca vom cobori pe aceasta. Uitasem complet cam cum arata, daca si cate saritori are, complet, complet!
Chiar daca parea o banala coborare pe Valea Alba in conditii umede, aceasta s-a dovedit a fi mult mai mult decat atat: toate stancile din firul vaii erau acoperite cu un noroi foarte interesant, care daca provenea dintr-o viitura, aceasta ar fi avut 5-6 metrii inaltime...oricum asa era toata valea, plina de noroi.
Lasand noroiul la o parte, ajungem la o parte si mai interesanta, o limba de zapada al carei capat nu reuseam sa-l zarim si care ne-a impresionat cu o inaltime maxima de 1-2 metrii, asta fix in jumatatea lunii august. Mergand mai departe, si fiind nevoiti sa abordam un nou traseu datorita acestei limbi, ajungem sa observam faptul ca limba se intinde pe vreo cateva sute de metrii, iar pe alocuri masoara si 5-6 metrii in inaltime, dand semne ca ar putea rezista pana la iarna, ceea ce ar transforma-o, cel putin teoretic, intr-un ghetar... Dar da, fain, foarte impresionanta zapada in acea cantitate uriasa pe 15 august!
Si cam atat despre tura, nu are rost sa mai adaug fleoshc-fleoshc-urile permanente ce ne-au urmarit toaata coborarea, fiindca reies de la sine.
Spor!
miercuri, 8 mai 2013
Tura din HARTIBaciu
si-asa se face ca stau eu pe banca-n curtea facultatii si scriu...
Tura de pe 1 Mai, propusa si organizata de mine (mai mult propusa decat organizata), a avut punctul de plecare in Brasov si sosirea in acelasi loc doar ca-n alta zi si dupa ceva kilometri prin soare.
Scriu doar datorita atmosferei din curte: singur singurel, eu cu laptopul, in vacanta.
Ne-am intalnit la Onix: Eu, Smendre, Cornel Mare, Liviu, Teo, Mirela, Cornel Mic, Scrici si Marius. Trebuia sa ne intalnim la ora 10 insa unii au mai intarziat astfel ca am reusit sa plecam la 10 jumate de-acolo.
Am inceput incet, cu opririle Mirelei pentru telefoanele de la munca insa am continuat intr-un ritm decent pana in Vulcan si chiar dupa, unde ne-am intalnit cu Teo Mica (pe noua ei cursiera) si am admirat parasutistii sarind din avion undeva la marginea Zarnestiului.
Am continuat sa mergem spre Poiana Marului, ne-am oprit de-am facut o poza la iesirea din Zarnesti si ulterior la un magazin din cea mai intinsa localitate din Romania, pentru o bere, un pufulet. Aici am avut parte si de primele priviri "geloase", aruncate de catre niste straini din rulote cu bite pe ele.
Apoi am continuat coborarea si drumul foarte fain (nu ma refer la calitatea asfaltului ci la frumusetea privelistilor) pana-n Sinca Noua, Sinca Veche, urmata de o oprire la "DeNeu" in Sercaia. Aici ne-am cumparat merindele si-am continuat spre Halmeag insa ne-am oprit inainte de a trece Oltul pentru a si savura acele merinde. Locul dineului a marcat si despartirea de Teo, Liviu, Scrici si Teo Mica, dar si o maxima criza de ras cauzata de Gărgăunii din manusa lui Marius. A, locul mesei a fost sub o salcie plangatoare (trista rau!), in timp ce treceau ceva vacute pe-acolo si ceva tăurași.
Din Halmeag am mers in dreapta pe un drum de camp (spre disperarea lui Marius, aflat pe cursiera) pana-n Crihalma loc unde-am avut "placerea" de a vedea primii tigani din calatoria noastra. Satul era parca scos dintr-o poveste semi-apocaliptica, cu multi oameni pe strada, toti holbandu-se la tine. Acolo am oprit la o curte si-am alimentat bidoanele cu apa si am aflat ca desi curge oltul prin spatele curtii, oamenii au apa doar de la 11 la 4 ziua. Am continuat apoi prin Ticușu Nou, Ticușu Vechi, dar nu inainte de a ne opri la o ferma de vaci in cautarea unei bucati de branza. N-am gasit branza dar ne-a muls o tanti niste lapte direct in bidonul Sponser (twice). Se uitau relativ ciudat oamenii aia la noi, insa eu stiam ca nu-s chiar asa cum ma imaginau ei: am mai baut lapte cald direct de la vaca, mananc de pe jos si stau si nespalat mai mult decat orasenii care paream a fi. (de muncit inca nu muncesc precum taranii, dar vine si vremea aia)
In Ticușu Vechi ne-am oprit la o bere, un morcov, un pate si-un pufulete si cum se apropia seara deja incepeam sa mintim localnicii cu privire la locul unde ne vom petrece noaptea. Am plecat si ne-am "stabilit" inainte de Cobor intr-un loc foarte fain dupa niste boscheti aflati pe ceva terase. Montat-am cortul si inceput-am sa facem focul, sa desfacem bagajele si toate cele necesare unei mese copioase la cort.
5 oameni in doua corturi de 2 persoane cu chiu cu vai, noroc ca a dormit Marius afara si i-am luat eu locul in cort.
Dimineata am avut parte, din nou, de o masa copioasa, cu precizarea ca unii tineau post si altii nu :D
Plecarea a avut loc pe la 11 jumate, cu o ora si jumatate mai tarziu decat ne propusesem. Urmatorul sat era Felmer, conectat pe toate caile de drumuri neasfaltate, loc in care ne-am oprit si-am mancat, baut si spalat. :D
De aici am continuat spre Șoarș, loc de care nu imi mai aduc aminte absolut nimic acum, chiar si uitandu-ma pe Google Earth, stiu doar ca am mers prin Rodbav de acolo, iar din Rodbav am mers in Cincu, locul unde-am realizat ca nu vom merge prea mult in Day 2. Era extrem de cald, am oprit la un magazin care la 2 minute dupa sosirea noastra s-a transformat in terasa si am mancat, baut, odihnit si adapostit de soare.
Toata tura asta a pornit de la un articol pe care mi l-a aratat Bogdan acum multa vreme: Ultimii sași din Gherdeal, Sibiu. De aceea eu am vrut sa ajung in Gherdeal, bineinteles ca nu cu masina. Si-am plecat si spre Gherdeal, am urcat, ne-am delectat cu maximele privelisti oferite de Făgărași si apoi am coborat spre Bruiu, comuna in care se afla Gherdealul.
Am reusit cumva sa ne despartim de Mirela dar am stabilit ca ne intalnim la bifurcatia dintre Bruiu si Gherdeal. Am ajuns acolo si Mirela nu era: a vazut ea ca urca drumul spre Gherdeal si a zis sa nu mai stam dupa ea la urcare. Noi insa aveam nevoie de mancare si lichide, iar pentru asta trebuia sa facem un drum in plus pana-n Bruiu. Dai, suna, vorbeste, adu-o pe Mirela inapoi din deal. In fine, mergem in Bruiu la recomandarea unui căruțaș care ne zice ca acolo nu-s țigani răi ca-n Gârcini si ca aia care sunt le rup romanii capul oricum...
Nimic mai fals, tiganii erau peste tot, cu manele, alcool la bord si toate cele, foarte bagatori de seama. Ne-am luat cele necesare si ne-am intors spre Gherdeal, in siguranta.
Acolo ne-a asteptat satul in linistea care dainuie inca de la inceputul anilor '90, la care s-a adaugat zgomotul manelelor din masina unui localnic ce-si vedea, insa, de gratarul din curtea sa.
Case darapanate, distruse, ruine chiar. Erau si altele cu ferestre termopan insa nu prea contrastau cu celelalte, fiind oricum si ele nelocuite.
Noi ne-am gasit un loc frumos la margine de sat, pe o terasa pe-un deal. Corneii si cu Marius s-au dus sa-l gaseasca iar eu cu Mirela am mers sa luam apa. Pana am ajuns eu sus ei deja plecasera in cautarea unei surse de apa pentru spalat. Astfel ca ne-am revazut doar la lasarea serii, ei curati, noi mai putin curati.
Si aici am aprins focul si ne-am montat tabara destul de devreme insa aici nu ne-am mai legat bicicletele asa cum am facut in celalalt loc ci le-am lasat pur si simplu aruncate.
Sperietura aici a fost data de un sunet/zgomot animalic de specie necunoscuta si absolut de neimitat dar despre care eram cat de cat siguri ca nu era de urs. Si-am dormit...3 intr-un cort si 2 in celalalt.
Dimineata a propus nu stiu cine sa mergem 120 de km, total in gluma. La iesirea din Gherdeal am stabilit ca mergem prin Bruiu, in ciuda faptului ca-i neasfaltat, dar asa ajungem mai repede in Agnita, fara sa ne intoarcem in Cincu. Vaaai, am uitat de conversatia cu militarul de la baza din Cincu.
Gresit-am noi drumul si-am mers din Cincu in nord, iar cand ne-am intors s-a oprit Mirela fix in fata bazei militare pentru a merge la un ShuShu. Acolo ne-a "apostat" un domn in uniforma cu care am avut o conversatie prea lunga pana a venit Politia si ne-a ordonat sa parasim zona, intrucat venea un TIR si trebuiau sa ia spaga de la el. Cat despre conversatia cu domnul in uniforma pot spune ca a fost interesanta dar ca m-a umplut de nervi. Un om deloc modest care putea sa-ti explice tot explicandu-ti total altceva si cultivandu-te instant cu orice argument. Scarba e un cuvand prea dur dar altul nu-mi vine acum. Armata romana! uhuuu. Cat despre politie...
Bun, revenind, am mers din Cincu in Șomartin, apoi in Săsăuș si de-acolo pe asflat pana Agnita fara oprire. Trebuia sa ne oprim in Chirpar insa Marius a decis sa mearga direct pana-n Agnita si-ar fi fost urât sa-l facem sa ne-astepte acolo prea mult.
Intre Chirpar si Agnita a fost si-un sat numit Vard in care n-am oprit, n-am nimic...doar am mers. Si-acela tot plin de tigani.
In Agnita era planuita oprirea zilei insa vazand numai tigani in jur, din aceia cu palarii si dinacelea cu fuste colorate, am decis sa continuam in vest spre Bârghiș: urmatoarea localitate.
In Bârghiș am aflat ca Mirela va lua trenul din Medias, adica peste 29 de km. Apoi am aflat ca Marius i se va alatura, insa am decis cu totii sa ne bucuram de masa ce-o servim si de berea ce-o bem.
Si-a plecat Mirela inainte, ca s-o prinda Marius din urma: aveau 29 de km si 2 ore la dispozitie. Noi ne-am mai lalait, am plecat cand mai era o ora jumate pana la tren si i-am prins din urma la 10 km de Medias iar apoi am mers cu ei la gara si-am asteptat trenul, dar am plecat cand am aflat ca intarzie 15 minute.
Si-unde sa plecam noi in vinerea mare? Pai hai sa zicem Sighisoara. Bun. Cum? Pai mergem pe national si ne bagam in primul sat la dreapta si apoi mergem paralel cu nationalul pana dam in Sighisoara. Zis si nefacut. Am mers pe national in trena lui Cornel Mare de ne-au sarit mucii. Pe-acolo am vazut-o si pe Stef cum trece pe langa noi (WTF?!?!) si tot pe-acolo am vazut o super diferenta intre civilizatii. Nu stiu exact care-i faza dar erau numai localitati naspa cu saraci si toate cele in judetul Sibiu iar cum am intrat in Mures totul a fost civilizat, curat si lipsit de tigani. In localitatea Danes, prima din Mures, am oprit la un centru de echitatie, o investitie masiva cu rezultat foarte frumos. Dupa asta am ajuns in Sighisoara, le-am salutat pe fetele de pe centura si ne-am vazut de drumul nostru, dar nu inainte de a ma opri si asculta prohodul 2 minute la prima biserica gasita.
Am mers din nou spre podisul Hartibaciului, iar prima localitate era Șaeș. In Sighisoara aveam deja peste 110 km astfel ca am decis sa oprim la un magazin pentru provizii. Principala provizie a fost berea, intrucat odata cu plecarea lui Marius am ramas fara oala in care sa gatim tortelini-urile lui Cornel Mic. Ne-au salvat 3 doze de bere savurate la maxim in picioare alaturi de localnici. Am plecat si-am trecut si de Șaeș si apoi am facut dreapta prin camp pentru a ajunge la padure.
Cort, foc, tortelini, sunet/zgomot de capra, somn!
Dimineata, voie buna, veselie, strange cortul si dai la drum. Ne-am miscat super repede, n-am mai mancat intrucat am zis ca mancam in ceva sate apoi. Am trecut deci prin Apold, moment in care am intrat din nou in harta. Aaa...hartile: aveam 2 A3 printate, obtinute de la Bogdan Florescu (multumim) - prin Sebi. Care cuprindeau cat de cat Hartibaciu, insa nu se intindeau chiar pana la Sighisoara, Medias. Singurul lor minus a fost faptul ca nu ne dadeam seama daca drumurile erau asfaltate sau nu - iar asta era mai mult problema lui Marius, nu a noastra.
Bun, am intrat in harta, am continuat din Apold in Bradeni, loc despre care stiam de la Cornel mare cum ca-i plin de tigani, fapt validat si de noi.
Din Bradeni am mers fara oprire pana-n Bărcuț, un sat mic si dragut despre care Cornel mare si-a adus aminte ca a mai trecut prin el, dar venind dinspre Granari, astfel ca ne-am decis sa mergem de-acolo direct in Granari, si sa nu mai ocolim si sa urcam pana-n Șoarș. Zis si facut, am mers astfel pe dealuri, foarte fain printr-o stana si am ajuns la un cioban, sa ne zica el cum ajungem in Granari ca noi nu prea ne descurcam. Ne-a indrumat foarte bine iar noi am urmat indrumarile foarte prost si asa am ajuns intr-un fel de capcana, daca-i pot zice asa, adica intr-un loc inconjurat de padure deasa neumblata. Ce sa facem, ca doar n-om urca la loc sa o ocolim, dam direct prin ea. Si rau am facut: Cornel mare si-a infipt un tep in roata fata si tocmai cand incepea sa ploua ne-am apucat sa ii facem pana. Pana la urma "Dumnezeu a fost cu noi" si a trimis ploaia departe de noi. Am continuat pana-n granari apoi am coborat in Lovnic si-am facut stanga spre Jibert.
In Jibert am stat sa treaca ploaia care n-a prea venit insa ne-a udat drumul pana la Rupea unde a decis Cornel Mic sa puna capat calatoriei, urcandu-si bicicleta in tren. Inainte de asta trebuie sa vorbesc despre barul din Jibert, populat in sambata mare de clasicii alcoolici ai satului plus noi, fideli clienti de suc de kiwi la pahar de sticla cu 50 de bani. Am luat vreo 8 pahare totalizand 4 lei care era de fapt si costul total al sticlei. In fine, astea-s doar zgârcenii de-ale mele.
Din Jibert trebuia sa mai mergem si-n Viscri, sa vizitam castelul sau ce-o avea printul Charles acolo insa am decis sa nu mai, indreptandu-ne direct spre Rupea. In Rupea, surpriza, a dat masina peste Cornel Mare...
Da, bine citit. Iesind dintr-o benzinarie, Cornel face stanga iar din dreapta ii vine o masina care semnaliza stanga, deci cum ca ar intra in benzinarie. Doar ca n-a intrat in benzinarie ci a intrat in Cornel, tarandu-i roata vre-un metru jumate, lasandu-l vatamat doar sufleteste. Omu' semnaliza stanga ca depasea niste masini parcate. In fine, vina a fost a amandurora si amandoi au scapat cu bine.
Si-am scapat si de Cornel Mic...
Noi urma sa mergem inspre Racos, cu oprire la Mateias, la Sebi acasa, elevul lui Cornel. Pentru asta am continuat pe "deneu" pana am facut stanga spre Bogata, acolo mi-am umflat odata roata intepata n-am idee unde, apoi am continuat prin Dopșa si in final in Mateias, nu inainte de a imi schimba camera cu un kilometru inainte de Mateias - grozav!
Eh, am ajuns cu bine in Mateias unde-am fost tratati mai mult decat regeste (seriously), gratar cu 3 carnuri, salata, usturoi...unfuckingbelievable.
Si daca tot era sambata mare, am mers si la Biserica, pentru a participa la slujba de invierea domnului. Ala a fost momentul in care m-am convins ca nu exista dumnezeul prea slavit de toti, la care toti apeleaza cand n-au nicio spranta ci exista un mare cacat! Cacat care la noi in tara se numeste BOR si care are filiala in fiecare satuc din tara asta. O structura politica incredibil de puternica in care toata lumea are incredere, careia lumea ii da bani suplimentari, ca o sa le fie bine in Rai. Zburati in pula calului in rai ca aveti avioane! Si nu vi le-a dat dumnezeu, vi le-au dat inventatorii. Nu imaginari, reali. Aia de-i vedeti pe bancnote! Prostii dracului. Mai deschideti ochii, mai cititi si altceva decat biblia. Aia-i prima carte, nu singura!
E cea mai citita nu si cea mai buna sau cea mai adevarata. Cred ca si unele bancuri cu Bula sunt mai bune! Sunt indignat, ca am citit una buna pe net, pe times new roman. Zicea ca ateii nu vor mai avea zile libere de paste, craciun si alte sarbatori. Zicea de asemenea ca acei bolnavi credinciosi nu vor mai fi ingrijiti la spital ci la biserica. Si mi-ar conveni, jur!
Chiar e atat de greu sa crezi in omul de langa tine incat alegi sa crezi in cel despre care a zis cineva acum 2013 ani ca exista? :| Lumea a evoluat putin de atunci. Ba si macar de-ar crede, macar de-ar crede in liniste, sa nu mai incerce sa ma convinga pe mine ca exista, sa traiasca in credinta lui asa cum si eu traiesc in credinta mea, ca "slava domnului", am prieteni din astia si ma inteleg cu ei cu toate ca inca e subiect TABU.
In fine, fu offtopic dar din suflet, plin de indignare.
Apai, seara s-a terminat pe la 1 noaptea, dormind in fata bisericii, in cur, pe-o banca, roacăr, par lung, satana, clar.
Urmatoarea zi ne-am luat la revedere de la generoasa familie gazda si-am continuat calatoria spre Brasov. Cald dar bine, eu cu Cornel am pedalat cu ultimele forte tocmai pana acasa. Vreo 60-70 de km pe offroad pana-n Augustin si onroad de acolo inainte. Am intrat si in Judetul Covasna, am simtit si aici influentele unguresti (clar pozitive). Traseul in ultima zi a fost direct, fara opriri, cu exceptia unei incredibile oaze pe un drum total pustiu, unde-am baut foarte multa apa si-am continuat. Am mers prin Racos, Augustin, spre Baraolt, prin Capeni, Miclosoara, Aita Mare, Belin, Arini, Haghig, Araci, Bod, Sanpetru si Brasov, direct la masa pusa de bunicii lui George.
Bun. Voiam sa scriu o morala dar m-am agitat destul la partea cu credinta vietii astfel ca acum ma relaxez uploadand asta.
atat.
joi, 15 noiembrie 2012
12 ani, infinit
O iau pe urmele lui Ruxi, incep sa scriu despre sentimente, dar cred ca merita. O fac intr-un stil mare - ascultand Nucul, de Socaciu - si cu lacrimi cat cuprinde.
Dar cum fac eu sa scriu despre moarte, sau cat de importanta-i moartea unui om fata de moartea unei plante (de exemplu?).
O cățea, mare chestie. Mi-a dat-o mama unui prieten cand plecam de-acasa spre sala de baschet, prin clasa a 3-a sau a 4-a. Era o uratenie cum rar mai vazusem. Cap mare, corp mic, facea cumpana cand bea apa, alba-n mare parte, cu cateva pete maro. Nu stiam ce e, caine mare, caine mic, de rasa, vagabond, habar n-aveam. Dar am luat-o, am dus-o-n casa si-am plecat la antrenament - ce credeti ca a zis mama? Eu nu stiu, ca am plecat repede. Mi-a zis sa o duc inapoi cand am venit de la antrenament, da' cine s-o asculte...
Am numit-o Piki, am mai avut noi una pe care-am uitat-o eu afara cand a venit ploaia si nu am mai gasit-o, tot Piki o chema. Inainte de toti, insa, a existat Max, un ciobanesc german de care-mi aduc foarte putine aminte.
Piki era foarte mica, avea o ureche maro ridicata si una alba, putin pătată, coborâta: asa i-au ramas, spre amuzamentul tuturor.
Aveam mai putin de 11 ani, era catelusa mea, o duceam pe-afara, ma jucam cu ea prin casa. Apoi si-a luat si Alex Maracineanu o catelusa ceva mai de rasa - Sasha. Cu el ieseam si jucam toata ziua sah si stateam cu catelusele pe-afara. A mea era foarte agila, lua curbe foarte repede, a lui era foarte rapida, astfel ca nu se prindeau niciodata cand se alergau. Erau la varsta cu dinti mancaciosi, le-am invatat sa scuture orice prindeau, de parca aveam pitbulli.
Era rea si neascultatoare: rar venea la mine cand o chemam, trebuia sa inventez tot felul de momeli - ba "hai afara" cand eram in casa (chestia asta o energiza foarte tare, astfel ca indiferent ce facea devenea atenta la tine si orice facea de-atunci inainte, facea alergand, lasand toate celelalte in plan secund. Odata i-am pus un fes pe cap, i l-am legat bine sa nu-l poata da jos si i-am zis "hai afara!" - am ras cu mai multe lacrimi decat am acum in ochi (si acum am multe!) - mergea absolut drept, din perete in perete, urmand vocea mea. M-am simtit foarte prost pentru ceea ce i-am facut, mai ales ca nici n-am dus-o afara.
Alt text ce-o energiza era "pisica" - probabil pe orice caine il intriga vorba asta, dar asta era unul din cele care-a functionat tot timpul asupra ei.
Am avut placerea s-o vad in mai multe etape ale vietii ei: ura sa fie spalata; fugea si se ascundea cand auzea de băiță, duș, sau alte exprimari, i se citea in ochi, pana la urma, frica...
Intr-un an, cand usa de la baie se deschidea la simpla impingere, nu stim ce-a apucat-o, dar cum venea de-afara fugea sarind pe usa de la baie si apoi sarind in cada, asteptand sa fie spalata. Asa se face ca intr-o zi am cautat-o cateva minute bune pentru ca nu stiam daca a intrat in casa sau nu si evident, nu o cautam in baie.
Alerga dupa orice om pe bicicleta, dupa orice masina care trecea pe "strada ei", dupa orice copil care fugea in loc sa mearga, lătra precum...Piki... tare, urat si de neoprit. Era neinfricata - sarea la bataie la orice caine, in special la cei mult mai mari. Facea o coama de la cap pana la pata maro de pe coada si incepea sa latre, nu conteaza ce: fie ca era masina de gunoi in toiul noptii, fie latra un caine afara, fie veneau hingherii, fie orice, ea lătra inverșunată.
Mai era problema căcatului (cui nu-i place căcatul, sa citeasca rahat, sau fecale - eu tot căcat ii zic) - n-am inteles de ce, dar avea ea o chestie, cum vedea un cacat proaspat, preferabil uman, se manjea cu el pe gat, pe ambele parti, uneori si pe spate. Si sa zic ca era amuzant cand eram mai multi pe-afara si o mai mangaia cate unul din obicei, muream de ras! Dar cel mai tare tot cel care o spăla suferea cel mai mult - de obicei mama, care cred ca plange si acum, desi a gasit-o fara suflare pe la ora 5.
Gata, m-am linistit, nu mai sunt revoltat (dar pe cine-am fost?). Nu mai imi vin amintiri cate 1000 odata, ba mai mult, nici macar cate una...m-am uitat la poze cu ea si-am deviat la altele. Gata, mi-a venit una; e specifica fiecarui caine, dar imi place - cand o mai apuca pe ea, incepea sa alerge, absolut singura, facea cercuri in viteza maxima, o mai impulsionam si eu, mai fugeam dupa ea, mai fentam, si tot asa pana nu mai putea, se punea pe jos si scotea putin limba. DA! Piki nu scotea limba - foarte, foarte rar o scotea cum o fac ceilalti caini, mai ales cei mari. Si cand obosea, nu scotea limba, ci doar deschidea gura, zambind parca - zambesc si eu acum cand imi aduc aminte.
Mai era "problema datului la buci", cum ii ziceam eu, sau mai degraba frate-meu. Despre asta, cel mai bine, cred ca vorbesc pozele, astfel intelege oricine despre ce e vorba.
Hai sa radem iar: in cartier, exista Petrisor, un tip cu un an mai mic decat mine, caruia ii era teribil de frica de Piki. Nu stiu de ce ii era frica, el e un tip destept si i-am explicat ca Piki are 6 kile si el 60 (ma rog, la vremea aceea 40) si tot nu intelegea. Cum o vedea, sau auzea, fie fugea in casa, fie ma ruga sa plec in alta parte cu ea, fie se suia pe bara si acolo statea pana plecam. Uneori, baiat rau ce eram, o mai ridicam sa vina aproape de el pe bara...si ma distram de necazul altuia (rau, stiu, dar erau exceptii). Era rea intr-adevar, dar n-a muscat niciodata pe nimeni (miraculos, pe bune!).
Odata, a convietuit chiar si cu o pisica ce-o adusesem eu sau mama de pe-afara. Si nu putin - cateva saptamani chiar, au impartit mancarea si toate cele. Despre partenerii ei mai pot preciza pe Archie (de la Arhimede - nu stiu care a fost legatura), un catelandru pe care ni l-a adus Marius Vlad si care ni l-a prezentat a fi pitbull, dar care pana la urma s-a dovedit a fi altceva, apropiat mai degraba de-un ciobanesc belgian. El a fost mare, poate prea mare, de-aceea a trebuit sa il dam tatei, sa il tina la curte, liber.
Despre prietenii Pikilinei, au murit cu totii: Baron (al Oanei) il tin minte pe Max - cainele alb cu negru al lui Gheorghiu, mascul alpha in cartier, Rocco (cainele lui Doru) - foarte batran! Dick, al lui Stere, Tomy al lui Cristinel si poate altii care nu-mi vin in minte acum. S-au schimbat cateva generatii de caini in cartier, dar cel mai zgomotos a ramas Piki, 12 ani de teroare pentru vecini, va imaginati?
Mi-aduc aminte ca, mai mic fiind, stateam in camera la frate-meu, intr-un pat foarte jos, astfel ca daca o strigai pe Piki sau daca venea nestrigata, se auzeau de pe hol ghearele, apoi pe partea de linoleum din camera si apoi zbuf direct in pat. E una din acele amintiri clare pe care n-o voi uita vreodata, dar despre care daca nu scriam, cine stie cum mai vorbeam despre ea.
Nu stiu ce sa mai scriu. Ma pregatesc de fraza de incheiere - cel mai frumos aspect in a avea caini: prietenie neconditionata! poti sa-i vorbesti daca simti ca esti nebun si n-ai nevoie de sfaturi, nu se plange niciodata de nimic, nu se supara pe tine si ce e cel mai important: nu e casa goala!
Eu deja veneam acasa de 4-5 ori pe an - ma "iubeau" (asa zic eu cand vin acasa si sar cateii pe mine) la fel si daca veneam dupa 2 ore, 2 zile sau 2 luni. Nu aveam cum sa o imbratisez pe mama sau sa ma descalț fara sa ii mangai, sa ii "iubesc" si eu pe ei, fara sa ma joc putin, sa-i scarpin pe spate sau sa-i injur daca ma grabesc (se mai intampla - nu se suparau - intelegeau ca ma grabesc si plecau resemnati in pat la ei - un fel de alarma falsa). Nu conta. Pentru asta exista si mereu cand privesc inapoi vad numai aspecte bune si sunt convins ca si mama la fel.
Mai recent, desi de foarte multa vreme, avem doi catei, pe Piki si pe Bubu, Bubu fiind copilul ei care n-are nicio legatura cu ea. Deci ea s-a imperecheat cu un Bishon mai mic decat ea si a rezultat Bubu, o chestie mai mare decat amandoi, cu o culoare si o blana total diferita. Dar fie, el e bubu, cainele mereu energic! L-am mai avut si pe Ochisor cativa anisori. El era un vagabond mic si pricajit, cu o glanda lacrimala inflamata cronic, astfel ca se poate spune ca era urat. Locuia in fata blocului si se plimba doar dupa mama si ai ei catei, astfel ca n-a durat foarte mult pana l-a adoptat mama, avand in grija astfel 3 suflete.
Din multitudinea de amintiri care nu-mi vin acum in minte aleg sa nu mai zic niciuna. Ba! Mai zic una: masinile: pentru ei, cel putin la inceput, masina era mijlocul de transport de acasa spre locul de gratar, loc in care gaseau garantat cel putin o balega, balega care era de obicei mai gustoasa, deoarece o si mancau, nemultumindu-se doar cu manjirea. Comic!
Gata. Poze.
Mi-am schimbat stilul, nu mai pot sa scriu, nu mai plang. Ascult muzica clasica si-ncerc sa ma bag la somn, pentru 7 ore.
ARCHIE!
Sus Pisica, jos Piki crizandu-se vazand-o
P.S. Sunt curios ce-or sa mai zica nepoatele cand or sa vrea la "Piki si la Bubu", sau ce-or sa le zica parintii lor cand vine vorba de Piki :)
Dar cum fac eu sa scriu despre moarte, sau cat de importanta-i moartea unui om fata de moartea unei plante (de exemplu?).
O cățea, mare chestie. Mi-a dat-o mama unui prieten cand plecam de-acasa spre sala de baschet, prin clasa a 3-a sau a 4-a. Era o uratenie cum rar mai vazusem. Cap mare, corp mic, facea cumpana cand bea apa, alba-n mare parte, cu cateva pete maro. Nu stiam ce e, caine mare, caine mic, de rasa, vagabond, habar n-aveam. Dar am luat-o, am dus-o-n casa si-am plecat la antrenament - ce credeti ca a zis mama? Eu nu stiu, ca am plecat repede. Mi-a zis sa o duc inapoi cand am venit de la antrenament, da' cine s-o asculte...
Am numit-o Piki, am mai avut noi una pe care-am uitat-o eu afara cand a venit ploaia si nu am mai gasit-o, tot Piki o chema. Inainte de toti, insa, a existat Max, un ciobanesc german de care-mi aduc foarte putine aminte.
Piki era foarte mica, avea o ureche maro ridicata si una alba, putin pătată, coborâta: asa i-au ramas, spre amuzamentul tuturor.
Aveam mai putin de 11 ani, era catelusa mea, o duceam pe-afara, ma jucam cu ea prin casa. Apoi si-a luat si Alex Maracineanu o catelusa ceva mai de rasa - Sasha. Cu el ieseam si jucam toata ziua sah si stateam cu catelusele pe-afara. A mea era foarte agila, lua curbe foarte repede, a lui era foarte rapida, astfel ca nu se prindeau niciodata cand se alergau. Erau la varsta cu dinti mancaciosi, le-am invatat sa scuture orice prindeau, de parca aveam pitbulli.
Era rea si neascultatoare: rar venea la mine cand o chemam, trebuia sa inventez tot felul de momeli - ba "hai afara" cand eram in casa (chestia asta o energiza foarte tare, astfel ca indiferent ce facea devenea atenta la tine si orice facea de-atunci inainte, facea alergand, lasand toate celelalte in plan secund. Odata i-am pus un fes pe cap, i l-am legat bine sa nu-l poata da jos si i-am zis "hai afara!" - am ras cu mai multe lacrimi decat am acum in ochi (si acum am multe!) - mergea absolut drept, din perete in perete, urmand vocea mea. M-am simtit foarte prost pentru ceea ce i-am facut, mai ales ca nici n-am dus-o afara.
Alt text ce-o energiza era "pisica" - probabil pe orice caine il intriga vorba asta, dar asta era unul din cele care-a functionat tot timpul asupra ei.
Am avut placerea s-o vad in mai multe etape ale vietii ei: ura sa fie spalata; fugea si se ascundea cand auzea de băiță, duș, sau alte exprimari, i se citea in ochi, pana la urma, frica...
Intr-un an, cand usa de la baie se deschidea la simpla impingere, nu stim ce-a apucat-o, dar cum venea de-afara fugea sarind pe usa de la baie si apoi sarind in cada, asteptand sa fie spalata. Asa se face ca intr-o zi am cautat-o cateva minute bune pentru ca nu stiam daca a intrat in casa sau nu si evident, nu o cautam in baie.
Alerga dupa orice om pe bicicleta, dupa orice masina care trecea pe "strada ei", dupa orice copil care fugea in loc sa mearga, lătra precum...Piki... tare, urat si de neoprit. Era neinfricata - sarea la bataie la orice caine, in special la cei mult mai mari. Facea o coama de la cap pana la pata maro de pe coada si incepea sa latre, nu conteaza ce: fie ca era masina de gunoi in toiul noptii, fie latra un caine afara, fie veneau hingherii, fie orice, ea lătra inverșunată.
Mai era problema căcatului (cui nu-i place căcatul, sa citeasca rahat, sau fecale - eu tot căcat ii zic) - n-am inteles de ce, dar avea ea o chestie, cum vedea un cacat proaspat, preferabil uman, se manjea cu el pe gat, pe ambele parti, uneori si pe spate. Si sa zic ca era amuzant cand eram mai multi pe-afara si o mai mangaia cate unul din obicei, muream de ras! Dar cel mai tare tot cel care o spăla suferea cel mai mult - de obicei mama, care cred ca plange si acum, desi a gasit-o fara suflare pe la ora 5.
Gata, m-am linistit, nu mai sunt revoltat (dar pe cine-am fost?). Nu mai imi vin amintiri cate 1000 odata, ba mai mult, nici macar cate una...m-am uitat la poze cu ea si-am deviat la altele. Gata, mi-a venit una; e specifica fiecarui caine, dar imi place - cand o mai apuca pe ea, incepea sa alerge, absolut singura, facea cercuri in viteza maxima, o mai impulsionam si eu, mai fugeam dupa ea, mai fentam, si tot asa pana nu mai putea, se punea pe jos si scotea putin limba. DA! Piki nu scotea limba - foarte, foarte rar o scotea cum o fac ceilalti caini, mai ales cei mari. Si cand obosea, nu scotea limba, ci doar deschidea gura, zambind parca - zambesc si eu acum cand imi aduc aminte.
Mai era "problema datului la buci", cum ii ziceam eu, sau mai degraba frate-meu. Despre asta, cel mai bine, cred ca vorbesc pozele, astfel intelege oricine despre ce e vorba.
Hai sa radem iar: in cartier, exista Petrisor, un tip cu un an mai mic decat mine, caruia ii era teribil de frica de Piki. Nu stiu de ce ii era frica, el e un tip destept si i-am explicat ca Piki are 6 kile si el 60 (ma rog, la vremea aceea 40) si tot nu intelegea. Cum o vedea, sau auzea, fie fugea in casa, fie ma ruga sa plec in alta parte cu ea, fie se suia pe bara si acolo statea pana plecam. Uneori, baiat rau ce eram, o mai ridicam sa vina aproape de el pe bara...si ma distram de necazul altuia (rau, stiu, dar erau exceptii). Era rea intr-adevar, dar n-a muscat niciodata pe nimeni (miraculos, pe bune!).
Odata, a convietuit chiar si cu o pisica ce-o adusesem eu sau mama de pe-afara. Si nu putin - cateva saptamani chiar, au impartit mancarea si toate cele. Despre partenerii ei mai pot preciza pe Archie (de la Arhimede - nu stiu care a fost legatura), un catelandru pe care ni l-a adus Marius Vlad si care ni l-a prezentat a fi pitbull, dar care pana la urma s-a dovedit a fi altceva, apropiat mai degraba de-un ciobanesc belgian. El a fost mare, poate prea mare, de-aceea a trebuit sa il dam tatei, sa il tina la curte, liber.
Despre prietenii Pikilinei, au murit cu totii: Baron (al Oanei) il tin minte pe Max - cainele alb cu negru al lui Gheorghiu, mascul alpha in cartier, Rocco (cainele lui Doru) - foarte batran! Dick, al lui Stere, Tomy al lui Cristinel si poate altii care nu-mi vin in minte acum. S-au schimbat cateva generatii de caini in cartier, dar cel mai zgomotos a ramas Piki, 12 ani de teroare pentru vecini, va imaginati?
Mi-aduc aminte ca, mai mic fiind, stateam in camera la frate-meu, intr-un pat foarte jos, astfel ca daca o strigai pe Piki sau daca venea nestrigata, se auzeau de pe hol ghearele, apoi pe partea de linoleum din camera si apoi zbuf direct in pat. E una din acele amintiri clare pe care n-o voi uita vreodata, dar despre care daca nu scriam, cine stie cum mai vorbeam despre ea.
Nu stiu ce sa mai scriu. Ma pregatesc de fraza de incheiere - cel mai frumos aspect in a avea caini: prietenie neconditionata! poti sa-i vorbesti daca simti ca esti nebun si n-ai nevoie de sfaturi, nu se plange niciodata de nimic, nu se supara pe tine si ce e cel mai important: nu e casa goala!
Eu deja veneam acasa de 4-5 ori pe an - ma "iubeau" (asa zic eu cand vin acasa si sar cateii pe mine) la fel si daca veneam dupa 2 ore, 2 zile sau 2 luni. Nu aveam cum sa o imbratisez pe mama sau sa ma descalț fara sa ii mangai, sa ii "iubesc" si eu pe ei, fara sa ma joc putin, sa-i scarpin pe spate sau sa-i injur daca ma grabesc (se mai intampla - nu se suparau - intelegeau ca ma grabesc si plecau resemnati in pat la ei - un fel de alarma falsa). Nu conta. Pentru asta exista si mereu cand privesc inapoi vad numai aspecte bune si sunt convins ca si mama la fel.
Mai recent, desi de foarte multa vreme, avem doi catei, pe Piki si pe Bubu, Bubu fiind copilul ei care n-are nicio legatura cu ea. Deci ea s-a imperecheat cu un Bishon mai mic decat ea si a rezultat Bubu, o chestie mai mare decat amandoi, cu o culoare si o blana total diferita. Dar fie, el e bubu, cainele mereu energic! L-am mai avut si pe Ochisor cativa anisori. El era un vagabond mic si pricajit, cu o glanda lacrimala inflamata cronic, astfel ca se poate spune ca era urat. Locuia in fata blocului si se plimba doar dupa mama si ai ei catei, astfel ca n-a durat foarte mult pana l-a adoptat mama, avand in grija astfel 3 suflete.
Din multitudinea de amintiri care nu-mi vin acum in minte aleg sa nu mai zic niciuna. Ba! Mai zic una: masinile: pentru ei, cel putin la inceput, masina era mijlocul de transport de acasa spre locul de gratar, loc in care gaseau garantat cel putin o balega, balega care era de obicei mai gustoasa, deoarece o si mancau, nemultumindu-se doar cu manjirea. Comic!
Gata. Poze.
Mi-am schimbat stilul, nu mai pot sa scriu, nu mai plang. Ascult muzica clasica si-ncerc sa ma bag la somn, pentru 7 ore.
P.S. Sunt curios ce-or sa mai zica nepoatele cand or sa vrea la "Piki si la Bubu", sau ce-or sa le zica parintii lor cand vine vorba de Piki :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)