Dar cum fac eu sa scriu despre moarte, sau cat de importanta-i moartea unui om fata de moartea unei plante (de exemplu?).
O cățea, mare chestie. Mi-a dat-o mama unui prieten cand plecam de-acasa spre sala de baschet, prin clasa a 3-a sau a 4-a. Era o uratenie cum rar mai vazusem. Cap mare, corp mic, facea cumpana cand bea apa, alba-n mare parte, cu cateva pete maro. Nu stiam ce e, caine mare, caine mic, de rasa, vagabond, habar n-aveam. Dar am luat-o, am dus-o-n casa si-am plecat la antrenament - ce credeti ca a zis mama? Eu nu stiu, ca am plecat repede. Mi-a zis sa o duc inapoi cand am venit de la antrenament, da' cine s-o asculte...
Am numit-o Piki, am mai avut noi una pe care-am uitat-o eu afara cand a venit ploaia si nu am mai gasit-o, tot Piki o chema. Inainte de toti, insa, a existat Max, un ciobanesc german de care-mi aduc foarte putine aminte.
Piki era foarte mica, avea o ureche maro ridicata si una alba, putin pătată, coborâta: asa i-au ramas, spre amuzamentul tuturor.
Aveam mai putin de 11 ani, era catelusa mea, o duceam pe-afara, ma jucam cu ea prin casa. Apoi si-a luat si Alex Maracineanu o catelusa ceva mai de rasa - Sasha. Cu el ieseam si jucam toata ziua sah si stateam cu catelusele pe-afara. A mea era foarte agila, lua curbe foarte repede, a lui era foarte rapida, astfel ca nu se prindeau niciodata cand se alergau. Erau la varsta cu dinti mancaciosi, le-am invatat sa scuture orice prindeau, de parca aveam pitbulli.
Era rea si neascultatoare: rar venea la mine cand o chemam, trebuia sa inventez tot felul de momeli - ba "hai afara" cand eram in casa (chestia asta o energiza foarte tare, astfel ca indiferent ce facea devenea atenta la tine si orice facea de-atunci inainte, facea alergand, lasand toate celelalte in plan secund. Odata i-am pus un fes pe cap, i l-am legat bine sa nu-l poata da jos si i-am zis "hai afara!" - am ras cu mai multe lacrimi decat am acum in ochi (si acum am multe!) - mergea absolut drept, din perete in perete, urmand vocea mea. M-am simtit foarte prost pentru ceea ce i-am facut, mai ales ca nici n-am dus-o afara.
Alt text ce-o energiza era "pisica" - probabil pe orice caine il intriga vorba asta, dar asta era unul din cele care-a functionat tot timpul asupra ei.
Am avut placerea s-o vad in mai multe etape ale vietii ei: ura sa fie spalata; fugea si se ascundea cand auzea de băiță, duș, sau alte exprimari, i se citea in ochi, pana la urma, frica...
Intr-un an, cand usa de la baie se deschidea la simpla impingere, nu stim ce-a apucat-o, dar cum venea de-afara fugea sarind pe usa de la baie si apoi sarind in cada, asteptand sa fie spalata. Asa se face ca intr-o zi am cautat-o cateva minute bune pentru ca nu stiam daca a intrat in casa sau nu si evident, nu o cautam in baie.
Alerga dupa orice om pe bicicleta, dupa orice masina care trecea pe "strada ei", dupa orice copil care fugea in loc sa mearga, lătra precum...Piki... tare, urat si de neoprit. Era neinfricata - sarea la bataie la orice caine, in special la cei mult mai mari. Facea o coama de la cap pana la pata maro de pe coada si incepea sa latre, nu conteaza ce: fie ca era masina de gunoi in toiul noptii, fie latra un caine afara, fie veneau hingherii, fie orice, ea lătra inverșunată.
Mai era problema căcatului (cui nu-i place căcatul, sa citeasca rahat, sau fecale - eu tot căcat ii zic) - n-am inteles de ce, dar avea ea o chestie, cum vedea un cacat proaspat, preferabil uman, se manjea cu el pe gat, pe ambele parti, uneori si pe spate. Si sa zic ca era amuzant cand eram mai multi pe-afara si o mai mangaia cate unul din obicei, muream de ras! Dar cel mai tare tot cel care o spăla suferea cel mai mult - de obicei mama, care cred ca plange si acum, desi a gasit-o fara suflare pe la ora 5.
Gata, m-am linistit, nu mai sunt revoltat (dar pe cine-am fost?). Nu mai imi vin amintiri cate 1000 odata, ba mai mult, nici macar cate una...m-am uitat la poze cu ea si-am deviat la altele. Gata, mi-a venit una; e specifica fiecarui caine, dar imi place - cand o mai apuca pe ea, incepea sa alerge, absolut singura, facea cercuri in viteza maxima, o mai impulsionam si eu, mai fugeam dupa ea, mai fentam, si tot asa pana nu mai putea, se punea pe jos si scotea putin limba. DA! Piki nu scotea limba - foarte, foarte rar o scotea cum o fac ceilalti caini, mai ales cei mari. Si cand obosea, nu scotea limba, ci doar deschidea gura, zambind parca - zambesc si eu acum cand imi aduc aminte.
Mai era "problema datului la buci", cum ii ziceam eu, sau mai degraba frate-meu. Despre asta, cel mai bine, cred ca vorbesc pozele, astfel intelege oricine despre ce e vorba.
Hai sa radem iar: in cartier, exista Petrisor, un tip cu un an mai mic decat mine, caruia ii era teribil de frica de Piki. Nu stiu de ce ii era frica, el e un tip destept si i-am explicat ca Piki are 6 kile si el 60 (ma rog, la vremea aceea 40) si tot nu intelegea. Cum o vedea, sau auzea, fie fugea in casa, fie ma ruga sa plec in alta parte cu ea, fie se suia pe bara si acolo statea pana plecam. Uneori, baiat rau ce eram, o mai ridicam sa vina aproape de el pe bara...si ma distram de necazul altuia (rau, stiu, dar erau exceptii). Era rea intr-adevar, dar n-a muscat niciodata pe nimeni (miraculos, pe bune!).
Odata, a convietuit chiar si cu o pisica ce-o adusesem eu sau mama de pe-afara. Si nu putin - cateva saptamani chiar, au impartit mancarea si toate cele. Despre partenerii ei mai pot preciza pe Archie (de la Arhimede - nu stiu care a fost legatura), un catelandru pe care ni l-a adus Marius Vlad si care ni l-a prezentat a fi pitbull, dar care pana la urma s-a dovedit a fi altceva, apropiat mai degraba de-un ciobanesc belgian. El a fost mare, poate prea mare, de-aceea a trebuit sa il dam tatei, sa il tina la curte, liber.
Despre prietenii Pikilinei, au murit cu totii: Baron (al Oanei) il tin minte pe Max - cainele alb cu negru al lui Gheorghiu, mascul alpha in cartier, Rocco (cainele lui Doru) - foarte batran! Dick, al lui Stere, Tomy al lui Cristinel si poate altii care nu-mi vin in minte acum. S-au schimbat cateva generatii de caini in cartier, dar cel mai zgomotos a ramas Piki, 12 ani de teroare pentru vecini, va imaginati?
Mi-aduc aminte ca, mai mic fiind, stateam in camera la frate-meu, intr-un pat foarte jos, astfel ca daca o strigai pe Piki sau daca venea nestrigata, se auzeau de pe hol ghearele, apoi pe partea de linoleum din camera si apoi zbuf direct in pat. E una din acele amintiri clare pe care n-o voi uita vreodata, dar despre care daca nu scriam, cine stie cum mai vorbeam despre ea.
Nu stiu ce sa mai scriu. Ma pregatesc de fraza de incheiere - cel mai frumos aspect in a avea caini: prietenie neconditionata! poti sa-i vorbesti daca simti ca esti nebun si n-ai nevoie de sfaturi, nu se plange niciodata de nimic, nu se supara pe tine si ce e cel mai important: nu e casa goala!
Eu deja veneam acasa de 4-5 ori pe an - ma "iubeau" (asa zic eu cand vin acasa si sar cateii pe mine) la fel si daca veneam dupa 2 ore, 2 zile sau 2 luni. Nu aveam cum sa o imbratisez pe mama sau sa ma descalț fara sa ii mangai, sa ii "iubesc" si eu pe ei, fara sa ma joc putin, sa-i scarpin pe spate sau sa-i injur daca ma grabesc (se mai intampla - nu se suparau - intelegeau ca ma grabesc si plecau resemnati in pat la ei - un fel de alarma falsa). Nu conta. Pentru asta exista si mereu cand privesc inapoi vad numai aspecte bune si sunt convins ca si mama la fel.
Mai recent, desi de foarte multa vreme, avem doi catei, pe Piki si pe Bubu, Bubu fiind copilul ei care n-are nicio legatura cu ea. Deci ea s-a imperecheat cu un Bishon mai mic decat ea si a rezultat Bubu, o chestie mai mare decat amandoi, cu o culoare si o blana total diferita. Dar fie, el e bubu, cainele mereu energic! L-am mai avut si pe Ochisor cativa anisori. El era un vagabond mic si pricajit, cu o glanda lacrimala inflamata cronic, astfel ca se poate spune ca era urat. Locuia in fata blocului si se plimba doar dupa mama si ai ei catei, astfel ca n-a durat foarte mult pana l-a adoptat mama, avand in grija astfel 3 suflete.
Din multitudinea de amintiri care nu-mi vin acum in minte aleg sa nu mai zic niciuna. Ba! Mai zic una: masinile: pentru ei, cel putin la inceput, masina era mijlocul de transport de acasa spre locul de gratar, loc in care gaseau garantat cel putin o balega, balega care era de obicei mai gustoasa, deoarece o si mancau, nemultumindu-se doar cu manjirea. Comic!
Gata. Poze.
Mi-am schimbat stilul, nu mai pot sa scriu, nu mai plang. Ascult muzica clasica si-ncerc sa ma bag la somn, pentru 7 ore.
P.S. Sunt curios ce-or sa mai zica nepoatele cand or sa vrea la "Piki si la Bubu", sau ce-or sa le zica parintii lor cand vine vorba de Piki :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu