Un inceput de sezon... Semi. Pseudo.

Poveste.
Adică perspectivă.
Încălzire globală. Adică schimbări climatice.
Prima lectie de ski din sezon o tin la Sinaia, ca in Brasov încă nu a nins.
Si mai gasesc doi prieteni, sa umplu masina, sa nu contribuim triplu la schimbări.
Ajungem la 1400, ei se duc sa se dea, eu imi aștept clienții. Vin clienții. Cei mai faini. Numai zambete si bucurie. Pe sus frig, entuziasm, tot ce-i trebuie unei zi de ski faine. Mai putin mancare. N-am avut timp sa-mi iau mancare. Am murit, asadar, de frig.
De foame n-am murit, ca am primit o felie de cozonac de la clienti.
La un moment dat am ales sa le dau cheia baietilor ca sigur ajung ei primii la masina.
Si bine am facut, căci au ajuns cu vreo doua ore inainte.
Dar a fost ok, ca au pornit mașina, s-au incalzit. Am ajuns si eu la masina si repede m-am schimbat sa plecam. Dar nu porneste mașina.
Stupoare. A pornit cu 30 de minute in urma, a stat pornita si acum nu mai vrea.
Nu intelegeam, aveam lumini, pornise acum 30 de minute, dezbateam daca e alternatorul, bateria sau electromotorul. Dezbaterea s-a incheiat: Am intors-o si-am impins-o la vale. A pornit ca unsa - normal - avea motorul cald.
Si a mers o vreme, pana a inceput sa faca bordul mai ceva decat bradul de craciun autentic romanesc in flacari. Dar chiar si-asa, am stins luminile si a mai mers o vreme. Pana n-a mai mers deloc, adica pana n-am mai avut scanteie, pentru cunoscatori.
Si-am tras frumos pe dreapta si dai diagnosticare la -5 grade Celsius.
Scoate-i alternatorul, ca ala e de vina.
Scoate-l daca stii cum.
Cauta tutoriale.
Nu exista, de zici ca e primul alternator stricat din istoria loganurilor.
Ingheata.
Nu-ti suna clientii. Te suna ei, ca au trecut pe langa tine.
Te-ntreaba daca ai nevoie de ajutor.
Zi-le da.
Se intorc, se uita putin la noi, ei cu masina noua, neputinciosi.
Decidem ca n-avem de ce sta, ca oricum nu stim cum sa-l desfacem si n-avem cheie de 16. Cu ei macar putem merge pana la gara sa luam trenul.
Ajungem la gara, avem tren doar inter regio si doar peste vreo 90 de minute.
Ne luam un covrig-doi si ne postam la ocazie.
Nu ne ia nimeni.
Baietii renunta si iau bilete de tren.
Vin sa ma anunte si consider prea mult 13 lei biletul, asa ca eu continui sa stau la ocazie, o ocazie la care nu prea treceau masini.
Dar vin ei sa isi ia schiurile si, odata cu ei, vine si autobuzul.
Fericiti, mergem spre bus. Ma sui eu primul (fara schiuri), ei, infofoliti, cu schiurile si claparii in maini, in spatele meu:
- La Brasov. Cat e biletul?
- 14 lei.
- CAT!?!?
pe un ton normal, spre logic, soferul:
- 14 lei.
- Aia e.
Si luam loc.
mai erau 20 de minute pana la tren.
20 de minute pe care le-am petrecut in urmatorii 3 km, stand la coada din Busteni.
Am ajuns acasa de-odata cu trenul. Nu stiu cine-a platit, dar ne-a costat mult. Dar despre costuri, imediat.
A. Am uitat sa zic, coborand scarile spre rental, am zis sa ma distrez imitand clienta care cobora lateral si mi-am rupt o clapa la ... clapar.
Am zis ca-i simplu, e Adi cu mine, el are pistol de nituit si nituri, oricum il duc acasa, tzac pac si am plecat. Simplu pana i-am aratat clapa, a fost si el de acord, a ramas la el, doar ca nu l-am mai dus eu acasa, iar acum claparul e la mine, clapa la el - in alt municipiu.
Revenind.
Mai sunt zile:
Cu lectiile invatate, imi cumpar toate cele necesare sanvisurilor, imi tai cozonac, le ambalez, le bag in geaca. Si aici trebuie sa insist pe incredibilele sanvisuri facute in 30 de minute fiecare. Cu cata atentie, cat detaliu! Bag in rucsac cheia tubulara de 16 necesara desfacerii alternatorului, imi caut claparii de rezerva. Ma uit la meteo sa vad cum va fi vremea, vantul. Mai imi iau un buff, ce sa mai, cea mai tare pregatire pentru o zi de munca. Mi-am luat si bilet de tren, am confirmat ora intalnirii cu clientii. Totul era aranjat.
Ziua urmatoare, alarma suna mai devreme decat e necesar. Obosit pentru ca m-am jucat cu prietenii Casa del George, dupa care am cautat pentru a 10-a oara cum se scoate un alternator de pe masina, aman alarma cu 10 minute.
Nicio graba, am fost pregatit. Verific inca odata ora exacta de plecare a trenului. 7:36. Zic ca daca plec la 7:25 de-acasa sigur ajung la tren.
Am intarziat putin, plec la 7:27 de acasa, asa ca ma grabesc putin.
Cand ajung sa vad gara, ma uit la ceas sa ma linistesc si vad ca e si 33 de minute. Fuck! alerg, eu care nu pot alerga din cauza gleznei luxate la baschet in octombrie. Alerg si ajung pe peron la 7:35.
Peronul arata ca intr-un film post-apocaliptic. People-less.
Zero. Nada. Niciun tren, niciun om.
Nici nu stiam ce sa ma intreb: n-a venit, nu exista, vine-n alta zi, s-a rupt calea ferata, am venit cu o ora prea tarziu, una prea devreme. M-am uitat la bilet si zicea intr-adevar ca e la si 36, dar sosirea, nu plecarea. Plecarea era cam cand am decis eu sa ma uit relaxat la ceas sa ma asigur ca prind trenul, adica la si 33.
Inca un bilet de tren irosit.
Merg la autobuz, din nou. Aceiasi 14 lei. Nu mai conta.
Intru-n el prin usa din spate, singura deschisa, fix langa evacuarea unui alt microbuz.
Mirosea a suicid in el.
Asta plus faptul ca am alergat panicat fix dupa o masa relaxata, mi-a schimbat atentia de la sunat clientii sa-i informez, la voma venind simtind-o cu gatul.
N-am vomitat si nici nu ne-a sinucis nimeni. Am ajuns in Sinaia, dar clientii au intarziat (sic!) pentru că coadă pe DN1 la Comarnic.

Si-am urcat si la 1400. Si ne miram de ce naiba coboara unii la ora asta.
Am inteles cand am ajuns acolo: bate vantul si nu circula gondolele.
Are you fucking kidding me?!?
E ok, mnoh, nu muncesc azi, nu-mi primesc banii, dar macar sa-mi scot alternatorul, sa-l duc in Brasov, sa... ceva!
Ajung la masina, se ofera clientii sa ma astepte 30 de minute pana desfac ala.
Tot n-am inteles pe unde, iar cheia de 16 pe care-am luat-o e prea lunga sa desfac ce-mi planuisem sa desfac, dar oricum nu aia cred ca trebuia sa desfac.
Asa ca am desfacut bateria de acumulatori a masinii si am bagat-o-n rucsac sa o iau acasa sa o incarc, sa ma duc maine cu ea sa aduc masina folosind puterea inmagazinata in baterie.
Si in cele din urma am ajuns la gara din nou.
Cu rucsac cu plumb in el, schiuri, clapari si bete. Si sanvisuri si cozonac si apa si dulciuri si chei si frontala si incarcator pentru frontala pe care trebuia sa il folosesc in tren, pentru ca demontarea alternatorului s-ar fi desfasurat pe intuneric! But instead, imi cumparam bilet online la tren. Si am ales sa nu-l iau pe-al CFR-ului interregio de la 11:32, ci sa merg cu softransul de la 11:44 pentru ca e cu 2 lei mai ieftin si oricum n-am mers niciodata cu el. Am rezervat biletul si am asteptat sa treaca cele 25 de minute la fel de relaxat ca dimineata, relaxat ca (macar, hopefully) mare parte din problemele zilei mi le cunosc. Surpriza, am decis sa fiu extrem de precaut si sa verific faptul ca trenul la care am facut rezervare este cel corect.
Ghici ce: facusem rezervare pentru un tren de la ora 21:30, iar cele 2 minute ramase pana la trenul CFR-ului nu-mi permiteau sa cumpar un bilet si la CFR.
Mi-am luat totusi inima in dinti, acidul sulfuric in spate, claparii si betele intr-o mana, schiurile in alta, speranta in suflet si m-am dus la tren.
L-am intrebat pe nas ca daca am gresit rezervarea, pot totusi sa ma sui in tren la acelasi pret? Eram oricum tentat sa astept 2 ore pana la urmatorul tren regio, doar ca sa platesc 6 lei cum e normal.
Dar m-a acceptat.
Si am ajuns acasa si v-am scris povestea asa, poate invatati si voi sa nu fiti chiar atat de zgarciti.

Ce bine că n-avem arme automate. Si bani de gloanțe.

După episodul cu accidentul pe Olt, urmează o impotență umană oficială, adică a statului. Dar țineți minte acel episod, pentru că statul suntem tot noi.

Așadar.

Pățită tot de un prieten, nu de mine.
S-a dus omul să-și deschidă o firmă, căci vrea să fie liber întreprinzător.
Primul pas este să îți rezervi denumirea, iar în baza acestei denumiri, depui capitalul social la bancă, ceri acordul vecinilor, faci toate documentele și declarațiile. Practic, firma există deja cu acel nume, pentru înființare.
Precizez că exista două variante de a-ți rezerva denumirea online. Una cu semnătură electronică și alta fără, dar cea fără este disponibilă doar dupa ora 18, zilnic. Am aflat că au indisponibilizat-o în programul ONRC din cauza programului StartUp Nation - if that makes any sense.
Dar asta nu e nimic.
A-ți găsi vecinii acasă, de fapt a găsi vecinii unui unchi acasă, pentru că, mai nou, nu mai deținem locuințe, este de departe cel mai dificil lucru de făcut pentru a-ți întocmi acel acord. Nu mai zic de cazul în care pleacă unul cu lunile de acasă.
Dar presupunem că îi găsești.
Mergem mai departe, faci toate cele, declari că știi practic toate legile pe care n-ai putea fizic să le memorezi, după care vine partea cu dosarul cu șină. Te pun să perforezi totul, să numerotezi și să le introduci într-un dosar cu șină. La parterul clădirii se află tot timpul PUBELE pline cu dosare cu șină aruncate și care nu pot fi folosite pentru că sunt scrise numerele dosarelor mare pe ele. De parcă n-ar exista etichete pe lumea asta.
Dar da, aici greșim noi, statul, pentru că cică putem recicla și suntem prea leneși să refolosim. Nu intru în asta prea mult.
Apoi, ca orice necunoscător, se duce omul să întrebe ce număr are documentul care n-are număr, dar documentul care are număr și n-are dată, că trebuie să le completezi pe toate, să se asigure ONRC-ul că nu există nicio șansă să fie vina lor. Mnoh, e justiție, aici zic. Doar să angajeze dracu pe cineva care are răbdare să-ți explice, nu să aștepte ca un cățeluș să îi adresezi o întrebare la care nu-i răspunderea lui să-ți zică, ci a altei autorități aflate la kilometri distanță, să-și etaleze priceperea în fața nepriceperii tale. ÎN BIROCRAȚIE!
Apoi, după ce petreci ore bune bibilind toate documentele, te duci în sfârșit să le depui. Și acolo era o tipă foarte faină, cu foarte multa răbdare, care te ajuta să-ți adaptezi totul în așa fel încât să fie totul bine din prima, avea și un decolteu generos, cât să nu stai pe facebook în timpul cât verifica ea toate documentele, era ok, la registratură.
Eh bine, prietenul ăsta al meu se pare că n-a avut noroc de acea tipă.
Sau și dacă avea, intervenea sistemul.
Sistemul care i-a zis că firma lui, abc def SRL nu este acceptată ca denumire, deoarece exista def abc SRL.
Asta în ciuda PRIMULUI document eliberat de ONRC, cel în baza căruia petreci zile, săptămâni chiar, să faci TOATE celelalte documente.
"Știm, e o problemă de sistem, s-a mai întâmplat la multe alte firme”
În orice film american pe care l-am văzut eu, ăla e momentul în care scoate omu' mitraliera și începe să tragă în orice vede și orice prinde. Și-apoi se împușcă în cap”
Mă rog, n-am văzut în filme, pentru că se întâmplă atât de des încât a devenit banalitate să faci filme despre așa ceva. Văd la știri.
Nu încurajez pe nimeni să citească astfel de știri sau să urmărească astfel de știri, vreau doar să precizez că înțeleg o mică parte din acea furie alor. Acea victimizare legitimă, acea răbufnire când cineva își bate joc de tine, aia când ai scoate flăcări pe nas și abur pe urechi.
Și ca să nu fiu în linia critica USR, vreau să propun și soluțiile:
1. Nu mai cereți dosare cu șină, ci luați dosarele alea și lipiți etichete autocolante cu numărul dosarului.
2. Pentru speța cu numele rezervat automat de un sistem electronic sper că nu aveți nevoie de soluție, am încredere că nu sunteți retardați mintal.
3. Ce faci când sistemul e prost? IL SCHIMBI! Dar până să îl schimbi, îti ceri scuze față de clientul tău, căci reprezinți instituția, nu-i spui relaxat că nu e singurul care vrea să scoată mitraliera la tine. E minimul gest de decență. Îți ceri scuze, îi oferi șansa să nu mai plătească taxa, îi oferi ceva să simtă că își pasă. Dacă nu îți pasă, pleacă, altfel, îți accepți greșeala. Dacă tu consideri că nu e a ta, îl pui pe manager să o facă. Că după ce va cere scuze zecilor de oameni, va schimba el sistemul.

Sau, mai ușor, mai dăi un scroll pe facebook.