Nu știu pentru alții cum e...

Dar pentru mine, cand ma gandesc la Marathon 7500, ma gandesc la prieteni, la natura si la un stil de viata.
N-am participat niciodata, desi am fost prezent la 9 editii.
Inca nu stiu unde e a naibii Stana Regala, desi am organizat concursul de doua ori  (si asta nu inseamna ca inca n-am fost acolo, doar ca imaginatia mea a facut ca Stana Regala sa fie ceva super luxos, cu oi cu blana aurita, undeva pe langa castelul Peles, si-apai, daca am fost sau nu, nu mai conteaza, eu tot aia ma astept sa fie acolo.)

Am auzit de 7500 cand eram monitor intr-o tabara, intre liceu si facultate, in Bucegi, in tabara Cerbul.
Mi s-a parut la fel de fantastic precum povestile despre raliurile Salvamont pe care mi le povestea Dragos Ionescu si de care eram fascinat peste masura.

Stiam deja ca merg la Brasov la facultate si stiam deja ca voi adera in CPNT, fara sa stiu, de fapt ce este CPNT.

Imi imaginam ca e ceva mare, intangibil. Un Titanic al cluburilor de munte.
Asa era, doar ca nu s-a scufundat - s-a facut mai mare si mai frumos si mai destept.
Coincidenta, numita viata mea, face ca in ultimii 10 ani, negresit ca Mos Craciun, eu sa ma aflu in Bucegi in al 2-lea weekend din iulie.

Atat de negresit cand, acum, in al 11-lea an, semi-decis fiind sa nu mai fac parte din organizarea 7500, n-am nici cea mai vaga idee unde as putea merge pe 13 iulie. Aproape ca ma simt ca un mosneag care face 7500 pentru ca nu stie ce altceva ar putea face, pentru ca altceva n-a invatat.

Echipa, oricare ar fi ea, a ramas fara motivatie. Au trecut 10 ani frumosi si concursul asta s-a transformat intr-un stres continuu care a distrus echipe, in loc sa le inchege, a departat oamenii, in loc sa-i apropie si a schimbat montaniarzii intr-un mod pe care nu ni l-am dorit.

Nu m-am gandit ca daca ii facem sa alerge vor deveni sportivi de performanta care vor alerga de la un concurs la altul dupa bani. Nu m-am gandit ca, desi am facut concursul mai confortabil de la an la an, tot nu e de ajuns, nu m-am gandit ca n-or sa ne faca statuie ca tinem taxele de inscriere jos, ci o sa ne faca cu ou si cu otet ca nu dam bani multi la premii. Nu m-am gandit la multe lucruri rele.
Dar cel mai important, nu m-am gandit vreodata ca o sa uitam de ce il facem.
Asta nu.
Si uite ca am uitat.

Si am omis sa ii invatam pe altii de ce il facem
Si, mai grav, am omis sa ii invatam pe altii cum sa il faca.
Sper din tot sufletul (si chiar am vaga impresie) ca n-am omis sa ii facem pe concurenti si publicul in general, sa il aprecieze pentru ceea ce a fost si pentru ceea ce mai poate fi.

Am  mai spus-o si o s-o repet:
Am tinut cu dintii ca tricoul Marathon 7500 sa nu fie un panou publicitar, ci o amintire frumoasa.

Am tinut cu dintii si am platit cu miile de euro pentru asta. N-am platit, ci am investit in voi, dragilor participanti, ca voi sa aveti o poveste cu care sa-i cuceriti pe cei tineri (sau de orice varsta) cu povestile cu care m-a vrajit pe mine Dragos Ionescu.



Azi decidem daca Marathon 7500 ramane o poveste a trecutului sau una a prezentului.

Dacă va fi una a prezentului, ceva sigur se va schimba (nici în bine, nici în rău, cât în altfel).
Dacă va fi una a trecutului, spiritul va ramâne. Poveștile vor rămâne, copiii fascinați de poveștile voastre vor rămâne.

Noi ramanem cu satisfactia am am crescut odata cu concursul, cu satisfactia ca e atat de fain ca au mai aparut 3 ultramaratoane fix in Bucegi (fie ca e fain muntele, fie ca a vrut cineva sa faca un 7500 mai fain, fie ca n-au avut alte idei, fie ce-o fi), cu regretul ca noi nu ne-am spus povestea bine (sau cu satisfactia ca am spus-o si ca 7500 nu mai e ce trebuie pentru mișcarea actuala si ca vor veni cu alte idei geniale).

Cu emoție,
Tânărul.

P.S. Doar pe 31 ianuarie 2019 vom comunica decizia luată.