Valea Costilei

Oh da! Sar peste niste posturi si trec direct la ultima tura efectuata, o ultima epopee douamiiunshpeana pe taramurile abrupte prahovene.

Propusa miercuri de Smendre, fara o destinatie anume, tura din ziua de vineri mi s-a parut mai interesanta decat cursul de Bazele Ingineriei Auto si deci am luat atitudine astfel incat vineri la 7:50 eram in fata la Sergiana, in duba la Dani si in drum spre Smendre. L-am ridicat si pe Smendre de la domiciliu si, dupa o scurta pauza de masa la Kaufland, l-am ridicat si pe Balan din OMV-ul de la iesirea spre Bucuresti.

Ajungem in Busteni, alimentam rucsacii cu-ale gurii si pornim catre refugiul Costila, punctul de plecare spre traseul nemarcat al Vaii Costilei. Evitam sa luam apa de jos, astfel ca odata ajunsi la bancuta unde e si izvorul am remarcat cu stupoare ca acolo e doar apa statuta, tulbure si plina de ace de brad, apa care, dupa ce am gustat-o, am decis sa nu imi iau rezerve. Odata ajunsi la refugiu am constatat ca avem apa de baut multumita celor ce-au trecut pe-acolo candva si au lasat si pentru altii "in need", multumiri multe!

Si-am plecat: la inceput nu era nicio urma de zapada asa ca necesitatea corzii a fost pusa la indoiala de catre Smendre care a lasat-o totusi in rucsac dupa ce a insistat Dani sa o avem ;)). De aici a inceput distractia: am catarat toate stancile posibile ale superbei vai.

Ulterior a aparut zapada: la prima limba mai mare (de zapada) ne-am pus parazapezile si am si intrat pana la talie in zapada. Apoi Smendre a pus coltarii in picioare, pioletii in maini, si asa a mers pana la iesirea din vale. A fost ceva foarte foarte interesant de vazut, din cauza ca pioletii aia aproape ca faceau minuni, iar el se tinea de ei ca de o coarda bine ancorata.

Noi, astia mai umani ne-am chinuit ba cu piolet ba fara, ba cu coltari ba fara, ba prin zapada ba pe stanca si-am reusit sa traversam diversele portiuni ale vaii care iarasi m-a convins ca e cea mai frumoasa din Bucegi (pentru stilul si preferintele mele in materie de cocotz). As putea sa detaliez fiecare saritoare in parte (exagerez desigur), insa nicio naratie nu poate reflecta ce-am simtit eu cat timp am urcat toata valea.

Trec direct la momentele in care am avut nevoie de coarda: iata ca memoria ma lasa si nu mai stiu unde am avut nevoie la urcare dar stiu ca am folosit-o cel putin odata. Dupa o vreme, Dani s-a cam molesit si s-a lasat cuprins de teama si panica caracteristica mie in atatea situatii la inaltime. M-am simtit foarte bine stiind ca nu sunt eu acela si de data aceasta insa stiam ca el poate face fata presiunii si ca va fi totul bine asa ca mi-am permis sa ma exteriorizez relativ la necazul sau :)) sa ma scuze daca l-a deranjat dar eram prea fericit ;))

Am ajuns in cele din urma si sus, ne-am hotarat sa coboram pe Brana Aeriana si i-am dat la drum: am ajuns deasupra peretelui Vaii Albe, cel mai inalt perete vertical din Romania si vederea a fost una pe masura. Toti ne puneam pe burta pe marginea prapastiei si parca tot simteam ca ne atrage in jos.

O intrebare, de curiozitate: daca am stat langa cineva in picioare, la marginea prapastiei inseamna ca mi-am incredintat viata in mainile acelui cineva sau doar ca am incredere cum ca acel cineva nu-i nebun? :))

Revenind, pe coborarea pe care am mai coborat de 2 sau 3 ori mi s-a facut frica si am tratat-o cu mult mai multa prudenta (implicit si maini tremurande), asta doar dupa ce am dat o piatra la vale (spre valea Costilei si nu spre valea Alba) si am privit-o cum facea salturi de cate 20-30 de metrii :0

Am folosit coarda si la coborare, la o saritoare pe care nu stiu cum am tratat-o in celelalte ture pe-acolo, pentru ca nu era zapada in ea si totusi mi s-a parut destul de grea. In fine, ajungem si pe Brana Aeriana si apoi la vale pe valcelurile alea pline de pericole :)

Am avut si probleme in a gasi traseul dupa ceva vreme, noroc ca l-am gasit pana sa se intunece, astfel incat am reintrat pe poteca ce duce la Ref. Costila si am ajuns in siguranta aproape de refugiu, acolo unde am si mancat ceva rapid pentru ca apoi sa coboram glont (nu foarte rapid ci foarte precis) pana la masina, langa caminul alpin din Busteni.

Acolo, ne-am schimbat, ne-am vaitat, am vazut masina cum a ramas fara motorina, am bagat busteanul in portbagaj, am schimbat o roata cu una mai mica si in cele din urma am plecat spre Brasov.

In Brasov am mers la Cornel acasa, locul in care acesta facea ne-a primit sa bem o bere in cinstea nuntii Teodorei, din ziua urmatoare.

Valea Costilei, cocotz mixt, AWESOME!