joi, 25 octombrie 2012

Azuga Trail Race 2012

Da, ultima cursa de alergare a anului - se pare ca n-au vrut stelele sa termin in gloria locului 38 obtinut la MPC...

Asa se face ca vineri m-am propulsat in "Gărgă" pana la Azuga, unde ne astepta Balan cu multa treaba, dar si cu multa mancare. ATR e organizat de Lucian Al Marii, tipul cu care-am mers in Franta, desigur, cu ajutorul altor persoane.

Dar vorbim aici despre cursa: Start! iar nu mi-am pus plasturi!

De data aceasta m-am bagat in fata, sa nu mai ma-mpiedic de oamenii care nu sprinteaza la start. Ritmul e bun insa nu mi-am facut bine incalzirea si dupa cateva sute de metrii se vede...

N-am prins coada prima urcare pentru ca eram printre primii (primii 50 :)), insa pe aceasta urcare m-au intrecut foarte multi! N-am deloc tehnica de urcat pe panta mare. Au trecut fetele pe rand de mine: intai Gianina, apoi Oana, apoi Pisi, dupa care am tras dar degeaba, n-am prins-o decat la finalul urcarii, cand a dat si ea de niste oameni mai inceti si nu ne puteam depasi. In fine, pana la stana am depasit vreo cativa, l-am salutat pe Cipri, mi-a facut o poza pe care inca n-am primit-o si am fugit. Aaa...am uitat de copil. Tot pe aceiasi urcare m-a depasit si-un copil despre care mai tarziu am aflat ca are 13 ani si spre umilinta mea, nu e trail runner, ci triatlonist :| In fine, l-am depasit pe coborarea de la stana si apoi a stat cu mine, pe urcari ma depasea, pe coborari il depaseam, asa a fost pana la urmatoarea urcare mare, la Clabucet Plecare, unde nu l-am mai vazut, nici pe el nici pe Gianina, care era atunci pe locul 2 la fete.

De acolo a inceput greul: am inceput sa simt durere la sfârcul stang, o durere nemaisimtita pana atunci la genunchiul drept (suspectam meniscul) astfel ca ma incomoda foarte tare genunchera, simteam ca imi opreste circulatia. In fine, trebuie sa zic si despre gel. Gel pe care l-am crezut pierdut pana l-am simtit cazand din pantaloni si pentru care a trebuit sa urc inapoi vreo 10 metrii ca sa-l recuperez. Eram foarte obosit si neputincios; asta se intampla aproape de Cabana Garbova, pe o urcare pe care trebuia sa depasesc - in schimb eu ma opream si imi aranjam genunchera :|
Apoi de la Garbova, din postul lui Postoaca m-am mai lasat depasit de inca o gagica, una pe care n-am mai remarcat-o pana atunci. Apoi a urmat coborarea pana in Azuga, o coborare superba pe care ar fi trebuit sa depasesc la greu, in schimb, in aceasta cursa am primit crampe si aceiasi neputinta. Inainte de postul de realimentare din Start/Finish am bagat un activator pentru urcarea pe Sorica, urcare pe care n-as fi crezut ca o pot urca in acel fel... L-am depasit pe Biolan imediat cum a inceput urcarea; trageam tare in bete. Am ajuns apoi aproape de Ciprian Lolu, care am vazut ca trage tare si in spatele caruia am stat toata urcarea, depasindu-l si pe Cornel cu ocazia asta. Marea mea bataie era cu el: moral, trebuia sa termin cursa mai bine decat el; Premiul pus la bataie de Iuli prin Buff, era pentru cel mai rapid CPNT-ist pe Sorica - si cum eu tocmai l-am depasit pe Cornel, n-avea cine sa ma mai faca (gresit!) Sus de tot erau Oana, Andrei si Dezmăţ, dotati din cap pana-n picioare cu talangi ce rasunau din ureche pana-n creier. Plini de voie buna si de incurajari pe care nu pot niciodata sa le apreciez in timpul cursei, mi-au dat apa, le-am dat betele si le-am zis relaxat ca nu ma mai grabesc, nu ca as fi putut :)) Vazandu-ma asa lenes, Andrei a incercat sa vina sa ma impinga, iar eu, fairplay-ist inrait, am zis ca nu-l las si deci sprintez. Click - gamba dreapta blocata :))

Nu m-am gandit la nimic altceva in afara de Andrei care se simte foarte prost - eu nu mai aveam nimic de pierdut, castigat sau demonstrat, astfel ca am continuat catinel, catinel, pe coborare. Taram frumos si necunoscut. In ultimul post se afla Tedi - am salutat si-am continuat. Ultima coborare, dura, cerea multe resurse, mai ales cand am aflat ca la un moment dat mai erau doar 700m :| Am continuat intr-un ritm slab si cu toate acestea am mai prins oameni din urma. La Iuli, unul o luase aiurea in stanga traversand apa, moment in care am fost si eu util - am vazut un marcaj pe drum si-am mers inainte zicandu-le ca "pe-aici e baaa". Apoi, exact cand am intrat pe asfalt (beton) m-a luat crampa grav la dreptul...astfel ca mergeam ca un zombie intr-un film horror rau. A trecut si Ioana Mica de mine, a 4-a fata, dupa care am reinceput sa alerg, mai cu chiu mai cu vai astfel ca am terminat cu alaturi de un concurent, pentru prima oara.

Timp final 3:25 eu, in timp ce Cornel si cu Cipri au venit apropiati, la 3:38 si 3:42 parca, iar Ruxi, al patrulea om al echipei a venit in 4:01 parca.

Vestea proasta a venit mai tarziu cand i-am sunat pe Andrei si Oana sa-i intreb cat am facut eu fata de Cipri pe Sorica...m-a facut cu un minut :)

Poze aleatorii, intrucat mi-e lene sa le mai asez!













Buff-ul ii revine, felicitari! Dar data viitoare, sper sa fiu mai antrenat!

Tura pentru membrii noi

A inceput campania de recrutare a membrilor noi, desfasurata de CPNT!

Un prim pas a fost efectuarea unei ture de nivel scazut de dificultate dar cu foarte frumoase locuri vizitate!

Procedura de inscriere a fost simpla: ne intalnim in Gara Brasov la trenul de 8 spre Zarnesti, cu directia Valea Crapaturii si variante in functie de ritm si timp ramas.

Asa se face ca ne-am intalnit la 8:45 in gara 13 oameni: Eu, Oana, Andrei, Manu, Ela, Alex, Adi, Victor, Bogdan, Vlad, Flavius, Radu si Mircea cu promisiunea ca mai vine si Ioana din Zarnesti.

Rupti de somn pe tren (cel putin eu), n-am prea comunicat - chiar spre jumatea zilei...zombie 100%! In schimb am intrat pe traseu si totul a fost ok, ritmul oamenilor a fost bun, iar atunci cand a mai incetinit careva, nu s-a suparat nimeni intrucat se forma o adunare la care se graiau bancuri - bune in general!

Vremea a fost in asa fel incat am iesit din tren in suprapantaloni si geaca, iar pana la intrarea pe vale am ramas in pantaloni scurti si tricou, urmand ca prin vale sa port si polarul...umbra.

Ajunsi in Saua Crapaturii am decis sa nu mai urcam nici pe Piatra Mica nici spre Turnuri, intrucat n-am mai avea timp sa prindem trenul de 7 din Zarnesti. Astfel am mers spre Curmatura unde ne-am relaxat la maxim, am mancat putin mai mult decat maxim si am petrecut vreo 2 ore de calitate alaturi de multi oameni noi. A, am mancat in sala de mese nou deschisa a cabanei, sala ce nu arata deloc rau! Recomand placinta cu urda, pentru cei ce-si permit sa deie 7 lei pe una, merita fiecare banuţ!

Revenind la tura. am coborat pe banda albastra parca, incercand sa intram in Cheile Pisicii. Manu, insa, ne-a dus pana undeva mai jos de intrare, astfel ca a trebuit sa urcam pe forestier pentru a vizita si fainele chei ale pisicii. Eu zic ca a meritat, cu toate ca a trebuit sa alergam dupa tren si ca mi-am rupt talpa bocancului.

Dupa Cheile Pisicii au urmat, firesc, Prapastiile Zarnestilor, la fel de spectaculoase ca intotdeauna, dupa care infinitul drum pana la Botorog si apoi cel pe asfalt pana la gara.

Astfel s-a terminat prima tura organizata pentru incepatori in actuala campanie de recrutare a CPNT.

Spor!


vineri, 12 octombrie 2012

Mont Blanc

Dupa multa gandire si regandire, iata ca am ales sa scriu pe blog in loc sa ma uit la un film, The magic of Belle Isle in cazul de fata.

Tura, spectaculoasa prin nume, nu s-a lasat mai prejos si ne-a oferit acelasi nivel de adrenalina precum era asteptat, sau cel putin la fel de multe povesti frumoase (sau interesante, eventual amuzante).

Dupa ce am mers prin Champex Lac (Elvetia) si Les Contamines noaptea, pe ploaie, sa-i incurajam pe alergaretii de la UTMB, a venit randul sa facem si lucrul pentru care am mers acolo in primul rand: Varful. Toate cele 7 zile de la cazare le-am petrecut intr-un scepticism clar, impacati cu gandul ca va trebui sa mergem in Germania sa facem un varf de 4000 de metri, din cauza vremii.

In ziua cu pricina, insa, vremea se anunta faina, o eventuala ploaie (showers le ziceau ei - in engleza), asa ca am plecat. La 6 eram la tren, acesta n-a venit, astfel ca am luat autobuzul spre Les Houches. Rucsacul era foarte greu!

Astfel incepea epopeea noastra propriu zisa spre Mont Blanc: eu cu Bogdan, "rupti in gura" de somn, cu rucsacii cat noi, din Les Houches, pe traseu marcat, dar interzis, pana-n Nid D'aigle, ultima statie a Tramvaiului "du Mont Blanc", unde trebuia sa ne intalnim cu Balan si Luci, ei asteptandu-ne pe noi, sau invers.


Pe la n-am idee cat era ceasul, primim bip, pornim statia si incepem sa vorbim, eram la distanta destul de mare de civilizatie si ne miram ca ne functioneaza draciile.


 Acolo sus trebuia sa ajungem, era cota 3200...cum ar veni
 Una din cele 2 parti palpitante ale traseului pana la Nid d'Aigle (2100), a fost cea de deasupra, 
unde cadeau pietre...multe, de-aceea ziceau si ca e interzis traseul. Cea de-a doua a fost pe o muchie foarte interesanta, impadurita, prapastioasa in ambele parti, dotata cu un cablu de otel, izolat.
 Sus puteti admira vederea din statie (se vede Chamonixul si norii sai) iar jos este Tramway du Mont Blanc, tramvai care costa 27 de euro dus intors din Les Houches (incluzand telecabina pe la care noi n-am trecut)
 Aici se vede in partea stanga calea ferata ce duce pana spre ultima statie (acum in lucru) de la 2300 m altitudine.
 Iar asa se merge cand vine tramvaiul. Multa lume, parca excesiv de multa. S-a spart conducta cu turisti, aceasta este impresia lasata.

 Exista 2 rute de a ajunge la Tete Rousse, astfel ca oamenii au facut una de urcare si una de coborare.
 Capre: Ei au mai multe tipuri de capre, 3 as zice eu. O au pe cea neagra, care arata aproximativ la fel ca a noastra, insa mult mai putin sperioasa. Mai au Ibecşii, care au niste coarne superfaine - de vazut in pozele urmatoare. Si mai au Muflonii, despre care eu nu stiu nimic, sau poate aia cu coarne mari sunt mufloni. Ask Smendre.


 Scuzati marele cur din imagine, nu ne apartine.







 Desert. Pur si simplu desert, cu cateva limbi de zapada, proaspata.













 Nu stiu de ce, dar am ales sa merg in Mont Blanc cu ghetuţele mele Quechua Forclaz care fac cat isi au pretul - 69 lei. Astfel ca a trebuit sa ma schimb cand zapada a devenit de neocolit, pentru ca m-as fi udat la picioare prin gaura provenita din disparitia unui crampon.
 Scara de fier :))
 Mnoh, un refugiu foarte fain, pe care nu l-am vazut cand trebuia, dar despre asta mai tarziu.
 Deja vedeam Tete Rousse, si era din ce in ce mai clar, ca ajungem cel putin la 3200m
 Foarte clar se vedea si Gouter, dar aia era tinta pentru day 2.
 Tot drumul si toate zilele am salutat lumea cu Bonjour sau Salu'. La un moment dat, pe-aici, altcineva decat Balan, Bogdan sau Luci, ne-a intrebat cum merge treaba...in Romana. In momentul ala, n-am stiut ce sa raspund...pur si simplu m-am blocat :)) Foarte amuzanta treaba, sa nu stii ce sa zici. Erau 2 baieti din Timisoara, unul din ei mai fusese pe Mont Blanc si-si ducea un prieten acolo. Noi aveam in plan sa plecam la 2 noaptea din Tete Rousse si sa coboram pana in Les Houches a doua zi, iar ei ne-au convins ca e mai ok sa mai dormim o noapte in Vallot si sa plecam la o ora rezonabila din Tete Rousse.







 Muntii de 2200m pe care-am fost zilele trecute pareau niste...chestii, mici, mult prea mici!
 Aguille du Midi nu mai parea atat de sus,



Refugiul Tete Rousse

Gouterul infumurat
 Vedere spre Ghetarul Bionnassay
 Si un filmulet care arata cam cat de rupt eram la 3200m...

 Aflasem de la Tudor, timisoreanul, ca acel varf ducea pe Dome du Gouter (4300m), fiind o alta ruta catre Mont Blanc, mai extrema, desigur.
 Cezar si Peisagiul
 Cortul si mortaciunea... era ora 3 si dormeam deja
 Si norii ne-au invaluit...incetul cu incetul
 Poza asta a facut-o Bogdan ca sa vada lumea cat de ordonat e el...
 Si asa s-a incheiat seara pentru ei, la ora 7-8, ca pentru mine ora 3 a insemnat somn :). Un Piure de cartofi cu...nimic altceva. Mai bine mancam faina!


Noaptea, incepe sa se auda un zgomot destul de agasant...ploua. Era oarecum normal, tinand cont ca era asteptata de prognoza, dar tot putin ingrijoratoare a fost.

In fine, trezirea la 7, plecarea la 8, ceva de genul.
Urma sa traversam vestitul Grand Culoir, sa urcam singura portiune tehnica a traseului, anume cea de la 3200 la 3800, un fel de grohotis de sisturi pe alocuri, stanca pe alte locuri, presarate cu zapada si impanzit cu cabluri.

Si aici s-a terminat bateria de la camera foto a lui Bogdan. Urmeaza poze cu Balanmobilul :)
 In poza de deasupra ma aflu eu dupa ce am trecut de vestitul Grand Couloir
 Catararea ce-am numit-o noi a fi mixta. Usoara.



 Aici, pentru prima oara, Aguille du Midi se infatiseaza mai jos decat noi. Mandria e la maxim!

 Refugiul Gouter, despre care se aude ca ar fi cam instabil, motiv pentru care se presupune ca a fost construit cel nou.
 ...cel nou




 Creasta ce-o vedeam de jos ca ducea spre Dome du Gouter...era sub noi acum
 ...pentru ca eram pe Gouter
 Si vedeam Mont Blancul!
 In plan departat, la baza muchiei, se poate vedea refugiul Vallot
 Care se vede cam asa dinspre Varf

 Aici, agonizantele ultime serpentine, si mai jos mortaciunile: Balan cu neputinta si eu cu durerea de cap

 Dar continuam...
 Si cam asa a fost tot drumul dus: in dreapta (Italia) nori de toate formele, modelele si marimile, iar in stanga (Franta) totul senin si clar. Din ce-am putut eu deduce, la fel ca in Bucegi, cel mai inalt punct al zonei nu permite deplasarea norilor. O granita cum rar vezi prin alte parti.






 Look mama, that's me! And a great view behind me!
 Spider-man!
 Si aici ne-am oprit. Pe varful Mont Blanc, 4808m altitudine. Maxim in UE! MAXIM AM ZIS!
 Si aici urmeaza o mica istorisire: A facut Bogdan trei tricouri ca cele din imaginea de sus, unul pentru fiecare. Eu, l-am uitat pe al meu jos, la 3200. Singura posibilitate ramasa pentru a face si eu o poza cu tricou CPNT pe mine ar fi fost cea exprimata mai jos.
 Deci, schimband tricoul cu Balan, ne-am gandit spontan sa facem o poza si asa...ca doar nu suntem dezbracati degeaba. Nu urlam de forma, chiar era foarte frig. Si vantalau!
 Asa, am tricou!

 Dar da, asa se merge pe Mont Blanc: cu haine groase, cu piolet si coltari!
 Pioletul, bineinteles, trebuie tinut amenintator, sau cel putin precum un trofeu!

 Un nou cuvand in franceza: noila (dupa modelul "VoiLa - iata")
 And the road back
 Aici e cand si-a adus aminte Balan ca are un tricolor la el...patriotismul asta
 Si poza lui de facebook!

 Aici era o simulare de urcare, ca am zis ca facem mai multe poze cu acest fantastic pesaj cand coboram. And we did!




 And my personal favourites...









 Smile boys, we did it!

Bun, ce sa zic, a fost foarte greu. In primul rand trebuie precizat faptul ca pur si simplu nu puteam sa merg mai repede, vorba lui Balan, "efortul il simtim ca fiind anaerob", efort la care maratonistii nu se simt prea bine. Astfel, mergeam cateva zeci de metrii si trebuia sa ma odihnesc. Si eu ca eu, dar Balan, oameni buni, BALAN, mergea mai incet ca mine :) Asta in timp ce Bogdan alerga ca un copil spre varf. Nu ma asteptam sa fie chiar atat de grava treaba cu oxigenul si nici nu-mi pot imagina cum e la 8000 m. Spre exemplificare, la coborare am avut si 2 portiuni de plat si una de urcare, o urcare de 4 metri pe o lungime de 30 de metri: la coborare eram sprinteni ca pe oriunde altundeva, la urcare, in schimb, imediat simteai neputinta. Dar frumos!





Mai jos e o imagine din refugiul Vallot, in Franta, la 4400 de metri. Gunoi. Dupa acea usa era plin, afara e doar ce n-a mai incaput acolo.
And off we go...


Gandindu-ne cu drag la clipele de sus, am ajuns la bolovani.




In final, Multumesc lui Bogdan, Balan si Luci pentru transport. Sponsorilor de pe tricou si celor care nu apar acolo.
Trebuie insa sa mai precizez ca ne-am intalnit cu Kilian Jornet; omu' urca pe Mont Blanc, plecase la 8 dimineata din Chamonix, la 5 era inapoi in Nid d'Aigle. In pantaloni scurti, tricou si adidasi, cu pufoaica legata la brau, si cu niste pantaloni foita probabil bagati printr-un buzunar. Fantastic!
Noi ne-am intalnit cu el si la coborarea de pe Dome du Gouter, dar eram departati unul de altul astfel ca l-a intalnit primul Bogdan, care l-a intrebat :"are you Killian?", el a raspuns da, si Bogdan i-a zis ceva de genul ok, o zi buna :)). Urmatorii erau Balan cu Luci care l-au recunoscut imediat si au facut poze cu el si au vorbit si toate cele. Ultimul eram eu, care l-am vazut, mi-am pus problema ca poate fi el, dar n-am avut curaj sa-l intreb, astfel ca m-a salutat el primul si eu doar am salutat inapoi. Cam atat.