Silence

It’s one of those moments, that we very rarely have in our lives, where even though you’re surrounded by people, loud or not, you feel silent. You feel the silence. It would be awful for all our lives to be like this, but once in a while, when you have them, these moments, they’re completely priceless.

Maybe that’s why they come for free, because otherwise there would be the pressure and expectations that fuck up these moments in our daily lives. To be able to sincerely laugh and still be somewhere higher, seeing that, that is what happiness is. Maybe. Obviously.

To laugh with people you trust, to hug simply anyone, to touch absolutely anyone, to not need to feel what the boundaries are, that’s a beautiful life.

Feeling like I’m starting to fill up rows just to have a longer text, so I’ll just stop here.

Now I can copy-paste it to the second book I’m going to write, that means never.

But I feel the need to ask the question “will I die soon”? I feel the need to ask it because I feel accomplished. I feel that I’ve done and lived enough. I’d be ok with it.

I don’t want it to end, I just liked (loved and enjoyed) this moment of silence, this moment in which I was a ghost somewhere above, looking down at everyone.

Ciao!

The self centered prick

I danced!

I improvised some contact with Sarka, a girl whose slow-life philosophy does not comply with her fast, strong and energic dance style.

I felt completely unsecure about myself while dancing with her. I thought she felt it. It was pretty rough but really nice. We stopped together breathing heavily, back to back, necks on shoulders.

And then she pulled out a "where did that come from", refering to me, being able to dance like that, not knowing how I felt during it. I told her it was from the bald guy who danced with Uma the day before. Then she told me that I lead her very well.

Then it started: I felt she was telling me that just so that I don't feel bad for my performance, which might have been really decent, despite me being insecure after it.

And I wonder what gives me the right to think that everything is about me? How the hug would I feel if I made a compliment, and we all know how hard is for me to make compliments directly, and then move the conversation from the compliment to convincing the person that I'm not making it out of pitty, but out of pure wish to compliment the person, to thank for whatever there is to thank.

Or maybe I should set a freaking goal to start learning how to accept compliments...

Thank you Sarka!
Thank you Dori!

Coincidentally, they are the two girls I danced with today - coincidentally my ass!
I know them and trust them since May, when they were cooks in the Care to Communicate Youth Experiential Learning Programme, where I was a team member who enjoyed their food so much that I decided that that would be the starting point for my vegetarian diet, a diet that I've kept with very little exceptions.

And no, it's not a diet to be healthier, it's a diet to feel better for not killing animals (indirectly).

I then started a little trio with Jordan and Tina again, but no more energy for that. We finished at 10, again.

Thank you too!

Al treilea Jam de Contact Improvisation

Două ore, ca să fiu mai precis.
Atât a durat un moment magnific din viața mea.
La vreo 15km de Brno, într-un centru de cercetași, pe o podea numa' bună de dans, alături de un gagiu cu un cap mai mare decât mine si vreo 6 ani mai putin, un gagiu care mi-a fost trainer de doua ori. De fapt, o dată trainer si o data i-am fost eu asistent într-un training.
Contact improvisation e o activitate cu care am făcut cunoștință într-un moment în care deschiderea mea către astfel de lucruri era absolut aproape zero. Ani mai tarziu am luat parte chiar curajos la trainingul care avea o ora dedicata CI-ului, iar acum am decis să mă înrolez într-o săptămână întreagă de CI, ca și cum aș sări cu bungee-ul de zece ori într-o zi - cam la fel de confortabil.
Si iată-mă aici, în seara dinaintea momentului în care scriu asta, terminând timid un „jam” de CI si urmărind fascinat una din trainerițele venite din Barcelona - și care mă face să vreau sa trăiesc acolo cel puțin o vreme - cum improvizează ea contactul cu un gagiu chel, bine făcut, aproape scund, într-un mod în care-ți dai seama că tipa nu mai are nevoie de sex când face asta. Asta îi citeam pe față, în uriașul zâmbet afișat când nu urla subtil de emoție. Pentru gagiu era deja a doua gagică din seară.
Ca și context, mă aflu aici să învăț cum să introduc CI, drept unealtă pentru lucrul cu tinerii, într-un program finanțat de Erasmus+, adică plătește UE și transportul si cazarea si mancarea si trainerii. Tot ce trebuie să faci este să vrei, să meriți și să dai mai departe. Dacă crezi că nu meriți, fie stai acasă, fie faci ceva ca să meriți fie te bagi și vezi dacă meriți sau nu, poate vei face ceva ca să merți post factum.
Ma rog, învățasem noi câteva mișcări, dar tot ne rostogoleam pe jos lent ca niște viermi care se încalecă aproape grațios, iar din când în când ne mai ridicam în picioare. Când i-am văzut pe ăștia dansând, frățioare, m-am uitat ca la spectacol, nu stiu daca am respirat jumatea aia de oră cât s-au jucat, dar am aplaudat în propriu-mi suflet, așa cum au făcut și ceilalti care urmăreau show-ul.
Imi doream să am curajul să încerc așa ceva.
Dar treaba asta era atat de departe de mine încât, dracu, nici cu ochelari nu o vedeam. Asta fu a patra zi si ne-a luat încet, fără dans, ca eram rupți din primele trei zile. Si bine au făcut. Am băgat multa introspecție, reflecție, împărtășiri cu „familia” și, când în sfârșit credeam că o să dansăm, ne-au băgat niște filme cu fondatorii disciplinei. Unu', Paxton, de prin America, care pe lângă faptul că a inventat o disciplină despre care nu se știe dacă e artă sau entertainment, a și documentat treaba. Adica a filmat prin 1972 destul de mult.
Ne-au arătat și un film de la cea de-a 36 aniversare a disciplinei, unde s-au întâlnit vreo 300 de oameni din toată lumea, într-o sală de sport de prin State. Foarte fain, ce să zic.
Mnoh, seara, eu, după două cafele, aveam o energie maximă. Si noroc ca l-am găsit pe gagiul ăsta pe ring și am început să ne luam la „harță”. Habar n-am cât naiba ne-am hărțuit pe-acolo, cu ritmul cardiac maxim, până a venit o gagică din Grecia să ne hărțuim împreună. 90 de minute nu ne-am dat drumul mai mult de 3 secunde. Oamenii din sală, adică ceilalți 20 de participanți s-au oprit la un moment dat si se întrebau dacă facem CI sau wrestling si, la fel ca noi, se întrebau dacă acum ne oprim sau nu.
Unii dintre participanți dormeau cand ne-am oprit noi. Ma rog, eu, ca gagiul a continuat cu o gagică din Estonia la care vrăjește din prima zi. Are și de ce, că ala care a designuit păpușile Barbie a mers în viitor si a facut un mulaj după fața Katerinei, singura estoniancă din lume pe care o poți atinge fără să se evapore. Ma rog, ea și încă una pe care am întâlnit-o in Ungaria, in iunie, si pe-al cărei nume nu mi-l pot aduce aminte.
Dar au fost 90 de minute după care am tânjit o viață. Sau, mă rog, am vrut să am curajul să tânjesc... o viață. Și da, știu că o viață nu-s câțiva ani, dar dă-mi voie să exagerez un pic.
Și eu ca eu, da' gagiul ăsta, Jordan... e și ziua lui azi!
Mare lucru să ai curaj, să ieși din zona de confort, să îți spargi propriile limite pe care tot tu ți le pui ca boul, pentru că judecându-i pe alții, de fapt, te limitezi pe tine.
Mare lucru!
Mare lucru să scrii asta în loc să-ți scrii CV-ul sau planul de afaceri pe care trebuie să-l depui în trei zile, zile în care n-ai mai mult de 3 ore legat pe zi pentru ele.
Eh, un plan de afaceri, mare lucru
Viața bă! Viața!

Despre astazi

In sens extins, despre astazi este de fapt despre ultimele 2-3 saptamani.
Azi e doar culminarea unei munci care m-a stresat un pic prea mult, dar care mi-a placut la nebunie
Despre astazi este, de fapt, poate, probabil, despre cum mi-am gasit vocatia sau despre cum m-a gasit ea pe mine.
E despre faptul ca m-am mai descifrat putin si am inteles ca toate lucrurile pe care le stiu chiar pot fi bune la ceva, luate impreună, nu separat.
Azi m-am intors pe motorul lui Levi (multumesc!) de la Sacele, unde am tinut un teambuilding simplu, de tip treasure hunt. Nu stiu daca a fost gasca tanara si vesela de vina (adica de merit), dar evenimentul a fost foarte, foarte fain.
Au avut de gasit preoti, mirese, statui, patrupede, creaturi cu mai multe picioare, adrese si alte lucruri care i-au purtat prin Sacele vreme de 2 ceasuri si jumatate si intins pe vreo 10km sau mai mult.
Aveau un spirit de competitie fain si atat de dezvoltat incat aproape ca alergau - ei fiind persoane care in mod normal nu o fac.
Eu am creat tema si detaliile, eu am facut sistemul de impartire a echipelor, eu am gandit sistemul de punctare, eu l-am implementat, eu am facut o prezentare de 20 de slide-uri in 10 minute si am terminat-o cu 3 secunde inainte sa incep sa o prezint, eu am prezentat, eu am arbitrat, eu am selectat pozele, eu le-am aratat filmuletele, eu i-am impacat si eu i-am facut sa rada. Ma rog, erau si ei predispusi, atmosfera a fost foarte faina.
Dar e mai sus, aici, o insiruire de lucruri mici si nu foarte valoroase, care, puse la un loc, creează o valoare foarte frumoasa, valoare pe care n-am crezut ca o voi putea folosi vreodata.
Iata ca s-a intamplat.
Si ca sa fie treaba treaba, la final, dupa toate clasamentele, am iesit in fata si am incercat sa le prezint cele mai amuzante evenimente din cele doua ore si jumatate.
Si aproape ca am facut stand-up comedy. Au ras calumea.
Dar stiti cand au ras cel mai tare?
Cand au vazut ca mi-a pus windows 10-le meu, in stanga, in bara de foldere accesate des, un folder numit EuroSexParties.17.08.27.Lucy.Heart.Filling.Eve...
Mnoh, stii cat au ras cand m-au intrebat care-i faza? :))
Vrei curaj de public speaking? Try this!
Si-apai toata viata mea am fost speriat de gandul ca ar putea afla lumea ca eu vizionez pornografie. Întotdeauna mi-am ascuns cat mai bine filmele. In ultimii ani nici macar n-am mai downloadat. Mi-am format reflex ca atunci când intru pe incognito sa scriu direct beeg.com, chiar daca nu asta vreau sa fac. Mi se întâmplă des sa tastez bee si sa ma opresc la g.
Iar filmul ala era acolo doar pentru ca ma chinui de o grămadă de vreme sa-l downloadez. Nici măcar nu funcționează, e la 97% si nu pot sa-l vad (credeți-mă, am încercat!)






Am plecat de acolo viu, senin, fericit, blindat de armura, pe motocicleta.

Dar de ce m-a stresat asta doua săptămâni? (trei, de fapt) Pentru ca ieri am avut un teambuilding cu 80 de persoane si 10 prieteni care m-au ajutat. Aici vorbim de mult mai multe valori omenesti pe care, luate împreună, n-am crezut sau n-am avut curajul sa cred ca mi-ar folosi vreodata.
Si a ieșit și ala foarte fain. A fost o zi calda și senina, petrecuta alaturi de prieteni, terminata cu cocktailuri si voie buna, asa cum ar fi fain sa fie fiecare zi din viata noastra, fiecare zi in care nu ploua :P
Stresul n-a făcut decât sa construiască aceste zile superbe.

Si simt nevoia sa mulțumesc tuturor celor care m-au sculptat sa ajung asa.
Mulțumesc!

Mare, Delta, Bosnia si ce-o mai fi...

Povestea concediului de 30 de zile din Balcani incepe cu Tibi care m-a intrebat daca mi-ar placea un trip cu masina prin Balcani, decontat de un proiect Erasmus+.
Normal ca i-am raspuns "da", ca doar era februarie si urma sa merg in 4 alte proiecte.
Vreo doua luni mai tarziu a gasit nebunu' un proiect in care era cert ca vom fi acceptati.
Asa se face ca am avut o succesiune de evenimente fabuloasa: Teambuilding CPNT, Training StartUP Plus, Marathon 7500, Vama, Ezerec, Vama, Delta, Bosnia si, cum am numit-o eu, ce-o mai fi.
Urmează sa vedem ce-o mai fi fost :)
Teambuildingul m-a lasat cu un gust minunat, chiar daca am fost nevoit sa plec duminica devreme si sa-i las pe discipolii Vava si Alex sa se ocupe de organizar si strans. Mi-au tremurat turloaiele de emotii, dar am reusit sa ma detasez si sa am incredere ca rau n-are cum sa fie
In TB-ul asta am aplicat multe elemente despre care credeam ca n-o sa le vad in CPNT vreodata si, surpriza, au fost fantastic de faine.
Enumar: orientarea de dimineata sub amenintarea ploii, atingeri intre CPNTisti, contact vizual, scenarii de prim-ajutor in cadrul orientarii, strans de lemne, facut foc si facut mancare, transportarea berilor, nebautul berilor in timpul zilei, relfectie dupa ateliere, atingerea numerelor in cerc impreuna, cercul de dans treaz, iar duminica a fost cursul de prim-ajutor propriu zis si jocul despre facts and assumptions.
A, si sex.
Cu ce-am ramas de la trainingul de StartUp Plus e increderea ca am sanse mari sa primesc finantare, ca e fezabil proiectul, ca dintre cei doi traineri foarte diferiti mi-a placut de gagica mai degraba retinuta in a porni o afacere inainte de a avea toate cifrele care sa-i dea bine, in dauna antreprenorului curajos care vinde inainte sa aibe produsul. Am retinut faptul ca sunt doua modalitati diferite, nu una buna si-una rea.
De la 7500 am ramas cu noaptea petrecuta cu brio la carma concursului, cu toate ca am fost complet absent (pentru prima data de cand sunt in CPNT) in saptamana concursului. Am intampinat castigatorii la microfon, apoi am dat startul turei scurte, dupa care am dormit. Dupa trezire, am continuat la microfon, cu Misha, supravegheati indeaproape de Andreea gravida, realizand ca imi place la nebunie, aducandu-mi aminte de cat de bine m-am simtit in acest rol si la Fagaras.
Si toata ziua am dat la microfon, pana mi-a cazut vocea. Dar, oricum, s-a terminat concursul atunci.
Am ramas de-asemenea cu o parere foarte faina despre eveniment, despre cat de fain erau aranjate masinile si despre, din nou, cat de faini sunt voluntarii.
Mai pe seara fie am obosit, fie m-a enervat Ruxandra, dar m-am enervat pe Levi, care a ramas ca eroul sus la Omu cu bagaje si alte cele si a facut petrecerea sa nu mai fie petrecere. Oricum, m-am dus la somn.
A fost a 10-a editie de 7500. Prima la care aleg sa nu stau la foc.
Pentru ca poti face orice, dar nu poti face totul. ;)
Si-apoi m-am enervat, ca la mare mergeam doar eu cu Tibi si Silvia, iar Levi a zis ca ei merg dupa Albatros, ca sa poata incheia 7500. Iar el a plecat la Electric :| shit move dewd.
In fine, am mers la Bucuresti cu Rita, apoi toti 4 la mare. Am bagat cateva zile in vama, zile care au fost chiar foarte, foarte faine. Au venit si gagicile din Bulgaria, Ana si Tedi, chiar daca doar pentru o noapte, noaptea aia a fost pur si simplu magica, dansand ca un descreierat pana la rasarit. M-am intrebat sincer ce a pricinuit aceasta descreierare si nu am reusit sa-mi raspund - o fi fost prezenta fetelor cu care am impartasit momente foarte adanci in Cehia sau o fi fost sticla de vin sau muzica, oricum, a fost magic.
Apoi am mers in delta unde tot ce voi retine e ca iar am castigat si ca am jucat O GRAMADA de fotbal si mai vreau. Mi-a placut la nebunie sa joc fotbal, mi s-a parut ca am jucat fain si ca echipa si eu, personal. Am jucat pe ploaie, pe ud, am zburat, am cazut, am ras, a fost fabulos de fain. Am jucat si volei, dar acolo, cumva, am pierdut, desi chiar credeam ca o sa castigam fara drept de apel.
Apoi orientarea in stea, noaptea. Jizas! Ce noroaie - am plecat cu telefonul pe post de busola, am cazut in primii 5 metri si mi-am distrus fisa de control. Apoi mi-am mai distrus o fisa de control. Apoi am mers la un post care pur si simplu nu era acolo, oricum m-a batut Cornel Mic la curu gol. Fain, frumos. Am plecat beat, m-am intors energic.
Apoi am stat la focul de tabara pana pe la 4, cand am plecat spre Bucuresti.
A condus Silvia. Cica a adormit la volan. M-am trezit 2 secunde cat a strigat Tibi la ea.
Apoi m-am trezit prin Tulcea.
Otopeni, somn.
A. Mi-au spart cantaretii telefonul pe-al carui display il sparsese Misha prin aprilie, la ski. M-am enervat pe autorul necunoscut si le-am cerut tuturor bani pe el.
Pe drumul inspre Bosnia mi-am cumparat un alt telefon, aceiasi marca, modelul urmator, dar practic acelasi telefon.
In Bosnia l-am spart in a 3-a zi de folosire.
Aveam cumva sperante mari de la proiectul din Bosnia, intrucat era despre antreprenoriat - noua mea directie. Si desi le-am spus oamenilor despre proiectul meu, n-am simtit ca m-ar fi ajutat in vreun fel. Ba, chiar, dimpotriva. N-am inaintat mai deloc.
Am socializat, insa, cu frumoasa cehoaica, Alice, cu cracii de 2 metri care nu poate concepe un partener mai scund, cu mega fainul indian pe care l-am poreclit Raj Koothrapali si pe care-l cheama Ajinkya si a venit din partea Suediei, cu italienii Matteo si Emir, cu cehul Jan - pe care l-am admirat foarte mult in ciuda faptului ca nu l-am descifrat mai deloc. Emma din Italia m-a socat ca stie "canta cucul bata-l vina" si m-a fericit prin faptul ca se muta in Palermo, fapt care a dus la lungi conversatii despre cat de faina este Sicilia. Reinis, letonul, este practic fix un CPNTist fara munti, care tocmai terminase un Rogaining de 24 de ore si care cand s-a terminat proiectu s-a dus pe jos la aeroport - la 100 de km distanta. :) crazy beautiful fucker.
M-a mai impresionat si Kasper, danezul care se transforma din soldat in pedagog si care are un tatuaj mega realist. M-a batut rau de tot Ilias la sah, l-am batut pe trainerul estonian care nu prea mai stie ce e Estonia - de cat a umblat, m-au dezamagit albanezii care, pe cat de mare aveau sufletul, nu puteau sa iasa din prejudecatile mele, la fel ca fetele localnice, din Bosnia. Polonezii au venit pusi pe baut. Si-au baut mult si, parca, fara rost, la fel si Alice, care era perpetuum acolo unde era mai mult alcool si mai putin somn. Si-au mai fost lituaniencele, care erau mega faine, dansatoare de salsa si alte dansuri de genul. Iustina si Guste, 2 fete de nedespartit, cu care am povestit extrem de mult.
Mi-a placut de-acolo jocul cu constructia de parasute in vederea aterizarii unui ou in siguranta de la etajul 4, joc la care mi-am dus echipa catre succes. Dar la a carui reflectie am fost mega frustrat de lipsa de interes a coechipierelor, bosniecele, in acel caz.
Si s-a terminat si proiectul asta, proiect despre care am spus ca ar fi ultimul.
Urma sa ne continuam aventura...undeva. Nu stim unde, stiam doar ca mergem inspre Muntenegru.
Cum ne-au speriat la granita cand am intrat in Bosnia, stiam ca avem 2 zile la dispozitie sa parasim tara fara sa avem probleme, asa ca am mers si-am vizitat cascada sugerata de Cornel si Irina. Superba cascada. Am platit intrarea, am intrat, am inotat, am sarit, am admirat poduri faine si-am iesit si plecat la somn

Jucariile noastre favorite

 Sarajevo arata bestial. O impletire de nou cu vechi, cu dealuri si munti de-o parte si de alta a văii, cu sticle si betoane, cu stil si culori. Mi-a placut la nebunie sa-l vad, sa-i vad gloantele din pereti, cladirile ciuruite care spun povestea locului mai bine decat orice.

 Râzi, hă? Stii ce fain a fost dupa ce mi-am dat masca jos?
De unde o aveam?

 

Pai de la pustanii astia turci, care au incredere maxima in Erdogan fara sa-si dea seama ca vine dictatura islamică peste ei, iar cand isi vor da seama va fi prea tarziu. Dar m-au ascultat. Cu respect. Si eu i-am ascultat tot cu respect. Impresionanti. Ar fi fost si mai impresionanti daca n-ar fi fost cu totii minus unul fumatori.

 Provocarea cu parasutarea oului

 Provocarea cu transportul bilelor la mama naibii

 Random moment presenting stuff

 Poza cu maimutele la muzeu

 Cladiri ciuruite privite dintr-un hub modern cu fatada ruginie.

 Replica dupa masina in care a fost asasinat Franz Ferdinand, pe podul din fundal.

 Un pod supersmecher, fara vreo sustinere la baza

 Podul cu pricina razboiului mondial

 Si frumosul Sarajevo la amurg

 Say hello to my Czech, Indian and Latvian friends

 Big size chess

 I've been lucky to meet this guy - Ajinkya

 The lucky guy

 Asta merita o scurta poveste: oamenii au gasit un munte care seamana cu o piramida, l-au nivelat sa semene mai tare, au sapat niste galerii prin el, au gasit sau adus niste bolovani mari pe care-i marketizeaza ca fiind de ceramica de-acum 40000 de ani, facuti cu quartz inauntru, sa anuleze vibratiile negative ale apei care curge la 20 de metri dedesubt si acum iti cer 10 euro ca sa intrii sa vezi ce "descoperiri" au gasit ei.
Fantastic cat de multa lume pune botu'.

 Mostar si faimosul sau pod - cititi despre Mostar, are o istorie foarte interesanta, chiar si ce se intampla acum e interesant.

 Unul din curajosii care sareau de pe pod daca se strangeau 200 de euro pentru asta.

 Oh, da, au o statuie cu Bruce Lee.

 Si un turn bisericesc gigantic

Si astfel de cladiri

 Iar aici se termina proiectul si incepe aventura noastra.
In prima zi, pe-un munte. Habar nu am cum ii zicea. Dar avea fructe de padure. Si "ursi" care sa le manance.

 

Asta-i o piatra pe care o am acum pe birou si care, acum, nu mai pare asa interesanta.

 

Good advice-ul primit de la Irina si Cornel

 Frumosul pod pentru care a trebuit sa fac un mega research sa aflu cum naiba se construieste, avand o deschidere uriasa pentru un pod nesuspendat.
Am aflat - ca doar suntem ingineri. Si sa vedeti ce-am gasit apoi!

 Ea e Silvia cand zambeste

 Apoi am dat de podul asta!

E in Dubrovnik. Orasul ala FOARTE scump din Croatia. Unul din locurile care nu ma atrag pur si simplu din prisma preturilor. Ceea ce e normal, au crescut preturile tocmai pentru a respinge turisti ca mine.
Da-i fain. Totu-i o cetate cu ziduri inalte si tot arata ca poza de mai jos.
Imi imaginez ca daca iti inchiriezi un airbnb acolo, ai putea sa intrii putin in atmosfera de-acum ceva vreme.
Plus, cica ceva cu Game of Thrones se intampla pe aici.
In orice moment erau vreo suta de oameni care intrau in turul de 10Euro legat de GoT.
Ciudat (pentru mine)

O masa copioasa, cu vedere.

 Am parasit rapid Dubrovnikul, ca astia nu te lasa sa boschetaresti la ei in tara fara sa le dai 200 de euro pe amenda pe motiv ca nu-ti permiti tara lor. :)
Ma rog, orasul lor.

 Si aici era sa prind primul apus pe mare din viata mea. N-a fost sa fie.

 

But hey, am ajuns la mare! Tibi adoră marea. Silvia adora bronzul.

 

Si Silvia zambeste in poze.

 

Nici in locul asta n-a fost sa fie, desi era extraordinar de fain.

 

Iar acest flamingo roz se distra de minune.

 

Umbra chiar si la amiaza - de-aia am stat aici 3 zile, ca doar aveam o gramada de mancare.

Aici am scris vreo 14 pagini intr-o noapte si tot aici am terminat de citit The Time Machine, carte furnizata de George si ruinata de mine lasand-o pe salteaua uda de transpiratie. Frumoasa carte. Frumoasa introducere in literatura SF.

 Inginerii sunt disperati dupa faze de-astea! sa-ti aterizeze avionul deasupra - ce poate fi mai galagios?

 

E

 E

 Este! Primul apus in mare pe care-l vede Cezar vreodata.

 Eveniment valabil si pentru bicicleta mea.

 

Ghici scorpion ce a vazut Cezar pentru prima oara-n viata...

 

Iar asta-i o poza care nu putea scapa nepublicata - eu, citind Robinsonii Bucegilor in timp ce Tibi-i pregatea surpriza Silviei. Surpriza ce nu poate fi publicata

 Kotor, oare?

 E posibil, nu mai stiu.
L.E. am aflat. Budva.

 Inca o masa luxoasa consumata la restaurantul de lux al Kotorului - nu cred ca era Kotor, dar nu mai stiu ce era.
L.E. Era Budva.

 Caprele de la granita cu Albania - ca de ce nu?

Aici merita mentionat drumul.
Am mers din Muntenegru, topiti si obositi de caldura, undeva tot in Muntenegru, adica din Podgorica pana in Plav, sperand sa urcam pe Zla Kolata, pentru ca acolo parea un munte fain.
Bai baiatule, aveam de ales intre 160km prin Muntenegru sau 87.9 prin Albania, o tara pe care nu o mai vizitase niciunul din noi.
Pai ce crezi.
Si ce fain a fost!! Am dat de-un drum de cazi in cur de cum arata! Un fel de Transfagarasan, care duce de nicaieri pana nicaieri si care e proaspat asfaltat sau proaspat modernizat sau proaspat construit.
Recomand!

 

 Singura cladire cu mai mult de 2 etaje de pe traseul asta de 87km.

 

Asta este un complex de izbucuri in Prokletije. Sunt cateva lacuri care pur si simplu se alimenteaza din pamant si curg mai departe in alte lacuri si apoi intr-un rau.

 Oh doamne, am plecat in prima tura. O tura in care Silvia a decis sa mearga acasa. Asa de faina a fost tura si atitudinea noastra :))

 Cum trenul Silviei pleca a doua zi la 20, aveam timp sa bag o tura in dimineata urmatoare - si asa am facut. M-am trezit de dimineata si-am bagat un speed hiking pana pe Zla Kolata.

 Lasandu-i pe-astia mici in nori.

 Principala chestie faina la muntii astia cu varfuri de peste 2600 e faptul ca-s din calcar, ceea ce nu gasesti in Romania. Asa ca am avut de catarat o gramada pana acolo.

 Mare parte din muntii astia sunt in Albania, iar granitele sunt trase fara sa tina cont de relief. Adica mergand pe-o muchie te trezesti ca ai trecut dintr-o tara in alta, fraudulos. So be careful.

 Intr-un final, mi-am facut curaj sa vorbesc cu vreo doi turisti care coborau, destul de devreme de pe varf si care carau niste bolovani de vreo 5kg fiecare. Mi-au zis ca s-au trezit la 4 si-au plecat spre varf si ca varful de langa Zla Kolata e mai fain, cu vedere mai buna. Si i-am crezut si bine am facut. Am mers singur si am savurat asta din plin, uitandu-ma la cei zece oameni de pe varful de vis-a-vis care n-aveau loc sa-si faca o poza singuri, de parca erau pe Mont Blanc.

 And here I am.

 And there they were

 

 O stana prietenoasa care stie sa si comunice asta.

 Si o vale pe care daca urci prea mult intrii fraudulos in Albania :)

 

Oh, the irony

 

Iar asta este raspunsul pe care-l asteptam: cum se fac podurile alea din beton turnat la fata locului, cu deschidere foarte mare: pre si post tensionand betonul si construind simultan in fata si-n spate, pentru ca turnul sa nu-si piarda echilibrul. 

 

Si cum am ajuns noi in Podgorica iar, mergand spre mare... s-a oprit motorul.

 Am ramas fara apa, s-a spart iar furtunul care duce in radiatorul de incalzire la interior.

 Dar l-am reparat. Problema era ca inca curgea apa.

 Noroc ca am impins masina sa o scoatem din drum si am nimerit fix langa un service.

 

Era sambata. Au reparat baietii la masina, au inchis tot, au testat si ghici ce... tot curge. Era sparta piesa asta care intra in motor. 

Si ghici ce, au gasit una la dezmembrari - 20 de euro.

Si-au inlocuit-o.

Si-au lucrat 5 ore la masina.

Si ne-au cerut 50 de euro in total.

Le-am pupat picioarele si am plecat fericiti spre mare.

 Si am gasit acest fabulos bolovan. Intr-o mare de pietroaie unde nu-ti puteai pune salteaua sau prosopul... am gasit bolovanul asta. A fost magnific! Asta-i poza concediului!

 La un moment dat ne-am dat jos de pe bolovan, ca nu mai puteam de cald. Si-am ajuns la umbra acestor pini.
Eh, daca o sa auziti vreodata de CUB sau CUBe, sa stiti ca aici au fost finalizate detaliile financiare pentru inceperea afacerii. Nu aratau bine la momentul ala, adica nu-mi faceam deloc avere, dar avea sansa sa functioneze chestia.

De la bolovanul magic am plecat la o plaja celebra pentru pietrisul mai marunt pe care-l numesc ei plaja. Si care se inchide imediat dupa apus. Si n-ai voie sa pui cortul. Nici hamacul.

 

 Dar macar am putut vedea apusul asta superb.

 Ultimul apus in mare, de altfel.

 

Si-apoi am gasit si plaje nisipoase - si-am petrecut doua zile la ele mancand strict la restaurante de lux.

 Moving on: am trecut prin Albania.

 Am dat o tura prin Tirana

 Am vazut ce era de vazut,

 Le-am admirat singura cladire inalta, care si-asta-i in curs de construire.

 L-am admirat si pe doamne-doamne si biserica asta interesanta.

 Centrul, desigur. Platoul, cum s-ar zice la Targoviste.

 Monumentul prieteniei dintre Albania si Kuweit?

 Inscriptii inspirate

 Pokemoni

 Mihai viteji pe bolovani mari

 Banci frumoase

 Cladiri cu stil

 Si piramidaaa!

 Piramida pe care-ti puteai testa aderanta la papuci combinata cu curajul de a urca mai sus.

 Max climb.

 Astea erau niste prinzatoare ca de vapoare, pe un pod pe sub care nu treceau vapoare, dar care aratau al naibii de bine!

 Si-am plecat, incet, incet, din Albania. Trecand pe langa aceasta frumoasa cladire invadata de buburuze.

N-am o poza, dar ne-au vazut a iesirea din Albania cu 3 biciclete, 2 insi, masina plina cu haine aruncate peste tot - ne-au luat la control. Si, ca pe vremuri, am scos TOT din masina si am aratat ca n-avem droguri, omu' s-a asigurat pana si sub carpeta, a batut in praguri, s-a uitat in filtrul de aer. Era clar ca daca transportam, ne prindea.

 Si-am ajuns in acest superb loc, numit Ohrid.
La recomandarea Iskrai, o fatuca super draguta pe care am intalnit-o in Cehia la Care to Communicate si care are un apartament aici, apartament din care traieste impreuna cu mama-sa si sora-sa :) In Skopje.
A, da, am intrat in Macedonia.

 Ohrid, ladies and gentlemen.

 Ohrid!

 Noila Ohrid

 ...

 Iskra, ladies and gentlemen.

 Si prima mea vizita la un sediu YMCA

Cine vrea sa stie ce-am facut eu cu banii astia trebuie sa citeasca urmatorul articol:

 Inginerii auto au observat imediat o masina care nu se gaseste la noi: Zastava, adica Yugo, adica masina yugoslava fabricata pana prin anii 2000 in Macedonia.

 Cu astea n-am inteles ce era.
Ideea e ca am vizitat-o pe Iskra la ea acasa, in Bitola.
Bitola-i al doilea cel mai mare oras din Macedonia, dar nu va panicati, are 87000 de locuitori. Panicati-va pentru faptul ca orasul in care traiti (cu siguranta) nu se compara cu agitatia care-i miercuri seara in oraselul asta. Si faceti sa fie, ca-i frumos al naibii.

 Cu Iskra ne-am plimbat si am vorbit. Am mancat multi struguri si am dormit. Apoi, ea a trebuit sa plece, asa ca am plecat si noi la baza unui munte, Pelister, munte pe care a doua zi l-am dovedit. 2600m cu bicicletele, forestier cu pietre mari, integral. Am coborat de ne-au cazut mainile, doar ca sa aflam ca s-a oprit trackul strava la un moment dat pe coborare.
You know, odata pe an folosesc strava, si-atunci se opreste.

 Am vazut un Aro vechi local. - interesanta intalnire

 Si, OMG, cate afine. Un munte intreg. Jur. Si mari si dese!

 OMG what have I done?

 Si cum ma chinuiam eu sa urc forestierul asta despre care-mi ziceam ca e imposibil fara un 4x4 autentic, coboara nenea asta pe langa mine...

 Apoi coboara si concurenta de la afine.

 Dar e ok, ca am ajuns la antena din varf.

 De unde vedeam lacul asta mare. Si vedeam si Grecia, tara pe care eu inca n-am vizitat-o, dar de la care am prins semnal GSM, asa ca am putut vorbi cu Mama la telefon, dupa ceva vreme. Si-am stat pe net pana ni s-au incins telefoanele si inghetat mainile.

 Dar revenind, am revenit fix in acelasi loc in care nu aveai cum sa calci fara sa omori un milion de afine.

 Pentru prima oara-n viata mea, am cules afine intr-un recipient. Si-am avut trei zile apoi.

 Dupa care drumul ne-a dus in Skopje, capitala Macedoniei, un oras cu MULTE statui.
Prietene, MULTE!!!!

 Dar si poduri romane faine.

 Arcul de...?

 Se pare ca Tibi n-a inteles expresia cu "Ia taurul de coarne"

 Si, de ce nu, o corabie-doua, pe rau, nu strica, nu?

 Am intrebat un localnic, cica ministrul sau primarul avea pe cineva cu fabrica de statui, insa pe-asta mare, cu calul, n-au putut s-o faca ei, asa ca au facut-o niste italieni.

 Cheat day - n-am putut sa parasesc Skopje fara sa beau o bere si sa mananc niste mici dinaia mici de-ai lor, de oaie.

 Ne-a intrebat Iskra - "So what's the craziest thing you've done these 20something days?"
I-am raspuns simplu, razand, ca a fost atat de chill concediul incat the craziest thing a fost scorpionul ala.
Well, pana aici...
Am vizitat canionul Matka. Un complex de 2 lacuri pe un canion foarte spectaculos si ingust, pe marginea caruia au construit oamenii o poteca faina, sapata bine, cu balustrada, pe care am ales sa mergem cu bicicletele. Vazand ca e mai mult trial si ca avem mult pana la capatul canionului, unde este o pestera vestita, am legat bicicletele si-am mers pe jos.
E frumos canionul, nu pun toate pozele.

Pun poznele.
Cand am intrat in canion am vazut ca au caiace si ne intrebam daca sa dam 10 euro pe jumatate de ora, oricum, ne parea scump, asa ca am decis sa continuam pe jos.
Am ajuns la final si: soc si groaza: pestera nu e pe partea cu poteca, ci pe partea cealalta. Si nu exista niciun pod, nimic sa treci.
Si cum Tibi iubeste marea si apa, m-a convins sa traversam. Ma rog, eram usor de convins, ca mi s-ar fi parut fain.
Tactica: lasam portofele si telefoane pe partea asta a canionului, luam tricouri si pantaloni sa ne schimbam dupa ce trecem, sa nu murim de frig in pestera. Eu am bagat pantalonii sub casca de bicicleta si tricoul deasupra.

 Adica aratam asa.
Eh, Tibi n-avea casca, avea doar borseta, dar era relaxat, pentru ca al sau telefon era waterproof.

 In concluzie, am decis impreuna ca va pune borseta pe casca.
Si dupa eforturi titanice de convingere sa intram in apa rece...

Tibi a intrat cu picioarele si urla cat de rece e.
Eu ziceam ca daca intra cu totul, eu sar in cap si inot pana pe partea cealalta.
Tibi a intrat pana la genunchi si nu-si mai simtea picioarele, urla in continuare.
Asta se intampla in vazul celor cativa barcagii care aduceau turisti la pestera asta celebra. Si poate in prezenta unei barci pline de astfel de turisti, care nu intelegeam de ce suntem pe partea cealalta.
In fine, dupa mult ras si incurajari, a intrat Tibi in apa si eu am sarit in cap.
Dumnezeule, cat de rece era!
In prima faza, m-am amuzat de cat de mare mi-a fost surpriza.
In a doua faza, m-am convins ca daca dau tare din maini, ma tine sa inot pana la capat si ma si incalzesc.
In a treia faza am inceput sa ma ingrijorez cu privire la curent si la directia in care ar fi mai bine sa inot.
In a patra faza am ajuns la jumatatea distantei si corpul meu incepea sa simta din ce in ce mai grav temperatura extrem de scazuta a apei din lacul care totusi curgea cu viteza deloc de neglijat.
In a cincea faza incercam sa combin rasul cu respiratia si sa evit sa iau guri de apa, chiar daca era delicioasa.
In a sasea faza m-am panicat, asa ca am dat si mai tare din maini, pana am ajuns la ponton, unde am inceput sa rad fara sa ma pot abtine.
Ajung, si cum pun mana pe ponton il aud pe Tibi, din spate, incercand sa strige, pe jumatate inecat si pe trei sferturi sugrumat de borseta care-i cazuse pe spate si-l apasa pe cap atat de tare incat daca apa era sarata era de mult inecat, ajutor!
Primul gand a fost ca nu stiu cum dracu sa salvez un om de la inot.
Am intors capul, am vazut ca-i aproape, asa ca mi-am intins mainile si am ajuns la mana lui si l-am tras pana la ponton.
Am uitat de frigul apei, dar totusi am iesit foarte repede si ne-am asezat pe ponton, eu cu rasul meu panicos interminabil, el cu bucuria ca nu s-a inecat, desi il apasa greutatea.
Si in compromisul asta intre ras si respirat, vine un barcagiu dinasta turistic si ne intreaba de unde suntem.
Tot printre rasete si respiratii ii zicem cu un zambet larg ca din Romania.
-Aha, si vreti sa urcati la pestera?
- da, dar mai stam, ca suntem rupti
- bine, dar daca intrati trebuie sa platiti 200 de dinari (3 euro)
- bine, multumim.
- puteti sa-i platiti la mine
- stati asa, ca vedem, sa ne revenim si vedem
- vedeti ca daca urcati e acolo un coleg si puteti sa-i platiti lui
- da, mai nene, am inteles
- vedeti ca daca nu platiti si va prindem, platiti 400 de persoana.
- da, am inteles, va multumim pentru amabilitate
Si asa ne-am frustrat, dar eram fericiti, ca pania si frigul ne-au bagat ceva droguri in noi.
Au poposit langa noi niste baieti din Germania cu caiacul, care tocmai padelasera 45 de minute pana aici si intelegeau perfect prin ce treceam dupa ce le-am zis ca am inotat. Initial au crezut ca suntem zei si-am inotat tot canionul pe care ei l-au padelat.
Apoi am ajuns pe aceeasi pagina si i-am rugat ca dupa ce ies din pestera sa ne duca si pe noi pe cealalta parte a canionului, propunere pe care au acceptat-o cu mare drag. Dormeau si ei in boscheti si intelegeau cum e sa n-ai bani de toate, facand totodata misto de faptul ca habar nu au cat trebuie sa plateasca pe caiace.
Am incercat sa urcam la pestera, insa ne-au prins si ne-au cerut bani, le-am zis ca n-avem si am coborat la loc, asteptandu-i pe germani sa ne treaca apa.
M-am simtit foarte infractor si foarte nebinevenit in acea pestera. Si desi aflasem de la baieti ca are doar 30 de metri si e plina de rahat de liliac, parca tot vedeam actiunea drept un esec frustrant. Tot drumul de intoarcere prin canion m-am gandit la cum l-as fi putut minti mai bine pe barcagiul de la intrare in asa fel incat sa intram, totusi. M-am gandit ca puteam sa ma iau de el ca nu ne poate da bon de intrare, ca suntem din alta tara, ca, ca, ca, dar foarte nasol m-am simtit.
Sarac, zgarcit si nebinevenit.
Dar macar acum, cel mai nebunesc lucru pe care l-am facut a fost sa inotam intr-o apa mai rece decat zero Kelvin.

 Cred ca e greu sa ne inteleaga lumea, pe mine si pe Tibi, cand vine vorba de a plati pentru servicii.
El e asa cum am fost eu pana acum vreo 2-3 ani.
Nu e dispus sa plateasca pentru mai nimic. Mai degraba face el totul.
Asa ca pentru urmatoarea poveste o sa folosesc persoana I plural, desi eu am inceput sa mai platesc pentru diverse servicii, gratie lui Levi si a tuturor celor care fac glume despre mine zgarcit la bani :)
Povestea se intampla in drumul nostru din Bitola spre Skopje, dupa canionul Mata
Urma din Macedonia sa mergem in Romania.
Si intrebarea e: cum facem sa evitam autostrazile cu plata? Ca timp aveam, motorina aveam, ca doar cumparaseram din Macedonia cu 1Euro litrul.
Iskra ne-a zis ca in Macedonia autostrazile nu costa, dar a zis ca nu baga mana-n foc, ca nu prea merge cu masina.
Si-ntradevar, prima parte n-a fost cu plata - urmatoarea da.
Si inainte de urmatorul punct de plata al autostrazii am decis sa iesim, ca doar e un drum pe langa autostrada, care pare sa fie chiar mai fain.
Bai baiatule. Stii deciziile alea pe care le iei din zgarcenie pentru care ajungi sa platesti inzecit?
Imediat ce-am iesit de pe autostrada, dam de un pod care fie era in constructie fie tocmai fusese distrus, dar era clar ca socoteala de pe GPS nu se potriveste cu cea din teren.
Cobora un drum pana la baza podului, insa cand am mers pe el ne-am speriat putin ca e cam offroad si ca daca e sa il urcam la loc, nu stiu daca reusim.
Dar pana la urma am trecut si ce sa vezi: drumeagul asta trecea printr-o mlastina.
Si trebuie sa ne intoarcem. Pe drumul ala offroad pe care de-abia l-am coborat. Urca-l tu pe-ala care-i si abrupt si plin de cratere in care poti sa ramai suspendat, si de doar 2m latime.
Cu mari emotii si cu mare viteza am reusit sa il urcam.
Apoi am gasit drumul corect, drum care trecea pe langa un lac chiar fain, lac in care i-ar fi placut o baie lui Tibi.
Dar am continuat, ca mai aveam mult pana la Skopje.
Si drumul se ingusta atat de tare, incat parea ca e iarna la raliu, de atingea vegetatia si-n stanga si-n dreapta - atentie, drumul era cu dublu sens!
La un moment dat incepe sa fie mai putin prietenos, cu ceva gropi, dupa care a devenit neasfaltat.
Am trecut pe la 2 metri de autostrada, fiind despartiti doar de un gard de plasa, de-ti venea sa-l dai jos sa intrii pe minunatul drum cu o gramada (2) de benzi.
Vazand ca drumul devine din ce in ce mai rau, incepem sa injuram, sa ne regretam decizia zarcita si sa ne interesam cat naiba mai tine asa. Cum n-aveam net si nu voiam sa distrugem masina in the middle of nowhere, am decis sa ne intoarcem, sa platim pentru autostrada, in speranta ca n-om sta mult pe ea.
Si daca nu parem suficient de zgarciti la faza asta, un segment dinasta de autostrada e 5 lei. Vreo 20 de lei toata distanta sau asa ceva.
Am decis totusi sa ne rasfatam si sa mergem pe autostrada pana-n inima Skopje-ului.

 Dar da, dupa toate cele, ne intoarcem in Romania, prin Serbia, vizitand scurt orasul Nis

 Am auzit ca era ceva decernare de premii, cu multi fotografi prezenti, dornici sa cunoasca noua colectie de tricouri Marathon 7500

 Asa ca am fost amabil si le-am dat una-doua pozitii de diva.

 Intre timp, pe la masina incepuse sa curga si apa si ulei, dupa un sablon inca nedeslusit de noi, asa ca mai opream din cand in cand sa verificam apa si uleiul. Daca ai masina, nu strica sa le mai verifici.
E-n parcare? Du-te si verifica, ca cine stie cand ramai in pana.

 Si ce sa vezi: intr-o benzinarie in care am verificat lichidele, am gasit un avion.

 Astea doua, ultimele, sunt poze pe care nu cred ca le-am publicat in articol, dar daca vreti sa aflati continuare povestirii, o gasiti la linkul de mai jos.

 

 Asta e linkul de mai jos.

Dai click pe el daca ai chef de ras, ca aici nu mai e decat o poza de la Baile Herculane - un loc ciudat, unde toata lumea vorbeste limba romana.

P.S. N-am fost atat de relaxat in viata mea. It's been a great August.

URMA
 ProPark Adventure Race editia 4, copilul meu pe care l-am dat spre adoptie.

Copil care a crescut diferit.