O tura prin Mont Blanc

 Mnoh, si-am zis sa mergem sa facem in fiecare zi cate-o tura prin masivul Mont Blanc sau prin vecinatate.

Si-am plecat noi in prima tura: traseul trece practic prin curtea casei la care suntem cazati astfel ca magnificul sentiment de a iesi din casa direct in traseu a trecut si prin noi :)

Traseul propus mergea pe o muchie pana in punctul in care ghetarul din valea stanga si cel din valea dreapta se unesc. Punctul, numit sugestiv "junction", marcheaza finalul traseului turistic. Nu aveam idee la ce altitudine vom ajunge, astfel ca mergeam aproape orbeste, dar cu peisaje magnifice in stanga si in dreapta!

 Poteca este destul de larga si face multe serpentine, ce-i drept, e destul de abrupta muchia, dar impadurita. Marcajele sunt impecabile, timpii sunt destul de realisti, sau toti turistii de aici sunt mai bine antrenati ca noi. La fiecare intersectie de poteci exista un marcaj, astfel ca riscul de rataceala scade spre zero. Ah, si mai apar si momâi din cand in cand.

Ajunsi la prima cabana, Chalet du Bossons, mai mergem si pana la una din cele 2 puncte de belvedere indicate, evident, la cel mai apropiat. In drum spre acesta, scosesera oamenii o barca gonflabila:

 Evident ca cu acel "gunoi" din poteca, venea si o explicatie: in 1966, contactul cu un Boeing 707 a fost pierdut deasupra Mont Blancului, astfel ca avionul a intrat intr-una din crestele ce duc spre varf, tot pasagerii murind. Barca e o ramasita din avion, ramasita care a coborat odata cu ghetarul (ghetar care se deplaseaza cu 125 de metri pe an) si a fost scos la suprafata in acest an de catre un elicopter al Salvamontului). Cam asta e ceea ce am reusit noi sa deslusim din panoul scris doar in franceza.

 Asta e ceea ce ni se arata de la punctul de belvedere aflat la un minut de cabana. Aguille du Midi si

 Muntii pe care noi ii numim Baiului, din motive de amuzament.

 Ah, si cam asa arata cabana.

 Urcand mai departe, ni se aratau ceva munti mai indepartati, si din cand in cand si valea Chamonixului.

 Am gasit un marcaj ciudat la un moment dat: era ceva de genul ca pe faleza se merge in maini, eventual in cap. Eu am incercat sa ma supun dar a fost foarte greu.

 Ulterior, tot urcand, am reusit sa vedem ghetarul si de deasupra, iar dupa inca o ora am ajuns la cea de-a doua si ultima cabana - Les Pyramides (sper ca asa se numea). De aici, tot drumul in sus am fost acompaniati in stanga de Aguille du Midi, cu magnifica lui telecabina fara stalpi intermediari, si in dreapta de o piramida pe care eu am botezat-o Matterhorn (da, stiu ca-s neplimbat si neinformat si ca chiar daca as fi, n-as avea memorie pentru ele).

In sus, traseul ocolea o creasta mai stancoasa, alegand o ruta prin iarba. Noi, insa, am ales culmea matematica si aceasta aventura ne-a adus o rasplata destul de frumoasa: am gasit un fel de trepied ale carui picioare de otel sau aliaj, treceau prin pietre decorate, o ciudatenie completa, foarte bine ancorat si foarte frumos si divers decorat, in timp ce sub el se afla o cutie in care erau introduse ceva scrisori intr-o limba necunoscuta noua. Probabil am uitat sa precizez cine mi-e fotograf si partener de tura(e). Bogdan.

 Apoi am continuat inainte si ne-am reintalnit cu poteca, realizand ca traseul de aici inainte va fi marcat cu punct galben (din abundenta).

 Avion cu motor...

 Foamea-i grea, efortu-i mare!

 Mai departe, am dat de niste capre dinastea de-ale lor, Chamois sau Muflon, cum le zice nu stiu, cert e ca nu se speriau de noi. Dupa ele, imediat si neperturbate, au coborat alte 2 "caprioare", in alergare si filmandu-se cu iPhone-ul, coborand insa, destul de rapid (UTMB fast!).

In sfarsit, ajungem si noi intr-o zona mai putin abrupta si care ne ofera o panorama mai larga, urmand ca dupa 500 de metri sa ajungem si la Jonction, punct aflat la cota 2589. :) Acolo, niciun barbat, doar 3 gagici la diverse varste, stateau si mancau. Vederea era...faina.

 Aici incercam sa facem poze de grup, astfel ca la a doua incercare a batut vantul si a daramat camera, rezultand poza de mai jos, focalizata atent pe stalpul indicator.

 Apoi o poza de proba...

 Si una de grup

 Locul.

Tot pe-acolo am observat si ceva fundatie pentru stalpi de telecabina credem noi, iar apoi pe linia acestora, mai sus am observat si-o cabana, refugiu al Clubului Alpin Francez, enorma, amplasata intr-un loc cu totul special: In mijlocul ghetarului, pe o stanca.

 Ah, am uitat de ăia! Deci, pe drum, erau unii care sapau si dadeau cu un fel de grebla. Ne-am oprit langa unu' si l-am intrebat ce face acolo. Ne raspunse ca face niste canale pentru scurgerea apei, ca poteca sa nu devina un V-shaped canal, ca pe Jepii mici. Da, erau platiti pentru asta, 6 luni pe an, 5 zile pe saptamana, 8 ore pe zi.

Si-apoi la vale, lejer. La un moment dat am vrut sa iesim din traseu, pe o alta varianta, mai prin vale, insa un semn cu un om taiat si oamenii care urlau la noi de sus ne-au facut sa mergem totusi pe acelasi traseu inapoi, specificand detaliul ca din traseu intram in casa. No more car to home, no more walk through the park! HOME!

Spre final, din cauze stomacale, am inceput sa alergam! :)

Iar cuvantul zilei a fost Bonjour!