joi, 15 august 2013

Valea Tapului in sus, Valea Alba-n jos

Tura a inceput intr-un mod clasic, in trenul de la ora 6:30 (RegioTrans rules! - nu de alta, dar cel de la CFR costa tot atat, in conditii mai precare si ajunge si mai tarziu desi pleaca cu 20 de minute mai devreme).

Participanti: eu si Smendre, deci se anunta o tura faaaina faina! (vezi tura din Acele Morarului sau cea din Seaca Caraimanului).  In fine, nu stiam pe unde vrem a merge, eu voiam pe Malin, el pe Valea Tapului, iar amandoi ne doream sa mergem pe Ace, insa amandurora ne era teama de trasnetele si ploile anuntate.

Am mers pana-n Poiana Costilei, loc in care ne-am hotarat sa cautam Valea Tapului. Am inceput cu google, insa conexiunea la net fiind precara am decis s-o cautam in mod clasic: in teren. Stia Smendre ca se afla intre Valea Seaca a Costilei si Valea Urzicii (cred), astfel ca nu ne-a fost foarte greu s-o gasim. Intram pe ea si nici nu urcam 10 minute ca apare prima surpriza: un cocos de muntea intr-un copac deasupra noastra. Rar vezi asa ceva, si a fost o placere deosebita sa stam sa-l admiram mai mult de 10 minute, din diverse unghiuri. Trebuie remarcat ca am sperat ca va zbura din acel copac, dar mai ales zgomotele pe care le face, asemanatoare cu cele scoase de-un porc (fara gluma sau exagerare). De asemenea, dupa 10 minute am decis ca trebuie sa plecam, si trebuie sa il facem sa zboare, astfel ca ne-am ridicat in picioare, in speranta ca il vom putea filma zburand. Fix pix, cocosul nici nu s-a clintit!

Continuam, dam de prima saritoare, total neprietenoasa cu alpinistii care doresc s-o escaladeze, astfel ca si noi am ocolit-o prin stanga, ajungand totusi la un punct de belvedere foarte fain.

Dupa aceasta urmeaza o serie de bolovani si hornuri ideale, mult mai faine decat ce ma asteptam eu sa gasesc si acceptabil si dupa standardele sefului de tura. Era el cam nervos ca are in rucsac coarda si spera sa n-o care degeaba, dar i-a trecut pe parcurs, vrajit si el de multitudinea de tipuri de roci dar si de relieful maxim de fain.

Ajungem in sfarsit si la punctul aproape culminant al zilei: prima saritoare pe care n-am curaj sa intru eu. Singura saritoare asigurata cu pitoane (si nu putine, in fapt, atat de multe incat si nea Smendre s-a panicat si a ales sa se asigure. Dureaza foarte mult pana facem sa functioneze sistemul de asigurare insa da rezultatele scontate: am reusit sa trecem amandoi de acea delicata portiune, foarte faina de altfel. Pentru cititorii de jurnale, doresc sa precizez ca sus, unde exista optiunea intre a continua pe horn sau a merge in stanga pe fata aceea cazuta, sugerez sa alegeti fata cazuta, intrucat este incredibil de aderenta, presarata cu pietre iesite din roca ce garanteaza practic siguranta. (desigur, eu eram asigurat mai de sus).

Continuand, am reusit sa obosesc, ne-a incercat si-o ploaie mica, iar mai sus, aproape de un varf ce-l puteam zari din pozitia curenta, observam iesirea din Seaca Costilei, incredibil de expusa si foarte foaaarte infricosatoare. Valea se termina cu cateva hornuri foarte abordabile si foarte distractive pentru cine mai are energie sa le parcurga (in loc sa le ocoleasca).

La un moment dat ne intersectam cu Brana Mare a Costilei, pe care trebuia sa continuam traseul, insa decidem sa mai urcam pana in varful pe care-l zaream la orizont, pentru a vedea ce-i si pe-acolo. Si-am urcat noi, destul de mult incat sa nu ne mai gandim la o coborare pe acelasi drum, am urcat pana aproape de creasta. Speriati insa de prezenta norilor negri din zona Vf. Omu, am decis sa coboram prin alta parte si sa intersectam brana fara sa mai fim nevoiti sa coboram ultima parte a Vaii Tapului.

Ne-am urnit si imediat a inceput sa ploua, moment in care ne-am ascuns intr-o grota de 40-50 cm inaltime, am mancat cum am putut si-am iesit dupa ce-a incetat ploaia care n-a durat mai mult de 15 minute.

Pe Brana Mare a Costilei totul fain, traversam vaile Malinului, Scorusului, Costilei, moment in care intru in maxima stare a zilei: șoc!

Inainte de asta, insa, trebuie mentionate cele peste 20 de capre negre cu iezi cu tot, care au luat-o la goana la vale cand ne-au zarit: SUPERB! ( cu toate ca-mi pare rau ca au simtit nevoia sa fuga de noi :-< )

In fine, revenind la momentele de soc petrecute, nu mai stiu exact unde s-a intamplat, dar am apucat sa fiu eu in fata pe poteca ( o poteca ingusta care de-abia se zarea printre firele de iarba ude pana la dumniezou) si sa dau nas in nas cu maxima prapastie ce mi-a aparut in fata ochilor imediat dupa o curba la dreapta. De acolo pana am ajuns in Valea Alba, si chiar destul de mult dupa, n-am mai gandit coerent, si nu exagerez, Smendre mi-e martor.

Nu stiu cum face, scoate el tot felul de stari din mine in turele astea prin Bucegi...

Da, deci portiunea de brana dintre Costila si Valea Alba este absolut incredibila. Ma rugam sa fie ceata tot drumul sa nu vad la mai mult de 2-3 metrii in fata. Totul este absolut vertical iar eu ma aflam pe cateva smocuri de iarba ce formau o foarte ingusta poteca, deasupra a sute de metrii de gol... La un moment dat, fix la Blidul Uriasilor, ne-am oprit intr-o alta grota, de data asta mai mare. Am stat acolo ceva vreme, insa dupa circa 3-4 minute m-am pus la somn si am adormit mai repede ca un pacient in coma (si aici Smendre mi-e martor), somn care-a durat peste 5 minute in care am si visat chestii. Repet, eram inca in stare de soc si nu prea se putea vorbi cu mine.

Chiar daca mi-am mai revenit putin dupa acel scurt somn, bataile inimii au reintrat in ritmul alert in foarte scurt timp.

Am ajuns in sfarsit si-n Valea Alba, aproape de iesirea in platou, moment in care stabilim faptul ca vom cobori pe aceasta. Uitasem complet cam cum arata, daca si cate saritori are, complet, complet!

Chiar daca parea o banala coborare pe Valea Alba in conditii umede, aceasta s-a dovedit a fi mult mai mult decat atat: toate stancile din firul vaii erau acoperite cu un noroi foarte interesant, care daca provenea dintr-o viitura, aceasta ar fi avut 5-6 metrii inaltime...oricum asa era toata valea, plina de noroi.

Lasand noroiul la o parte, ajungem la o parte si mai interesanta, o limba de zapada al carei capat nu reuseam sa-l zarim si care ne-a impresionat cu o inaltime maxima de 1-2 metrii, asta fix in jumatatea lunii august. Mergand mai departe, si fiind nevoiti sa abordam un nou traseu datorita acestei limbi, ajungem sa observam faptul ca limba se intinde pe vreo cateva sute de metrii, iar pe alocuri masoara si 5-6 metrii in inaltime, dand semne ca ar putea rezista pana la iarna, ceea ce ar transforma-o, cel putin teoretic, intr-un ghetar... Dar da, fain, foarte impresionanta zapada in acea cantitate uriasa pe 15 august!

Si cam atat despre tura, nu are rost sa mai adaug fleoshc-fleoshc-urile permanente ce ne-au urmarit toaata coborarea, fiindca reies de la sine.

Spor!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Biserica Romana