joi, 30 aprilie 2020

Did I tell you I played basketball?


Ați avut vreodată onoarea ca o sală întreagă să vă strige numele în mod repetat așa cum o fac marilor jucători de diverse sporturi? Eu tocmai mi-am amintit că am avut această onoare. Mai mult decât atât, era acolo printre ei, fix ca în filmele americane, o fată de care-mi plăcea și despre care nu eram sigur că îmi știe numele. Asta e posibil să fie și din cauză că era de la o clasă ”bună”, în timp ce eu eram doar de la D. De-abia anul trecut am aflat că ne așezaseră în clase în funcție de statutul părinților - la noi în clasă nu era unu’ fiu de medic sau avocat sau mai știu eu ce. Eram toți pârliți, dar oricum nu ca cei de la E sau F. Nu știu de ce am fost atât de naiv și nu mi-am dat seama că de-aia erau predominant cei de la A și de la B la olimpiade. Nici nu știu dacă a fost o abordare bună, constructivă, aceea de a ne împărți astfel prin clase. Știu clar că dacă era vorba de olimpiade, era vorba de A, B și C, iar dacă era vorba de bătaie era E și F. Noi, la D, mai cu fotbalul, mai cu dansul, cu cântatul, mai un ochi vânăt, mai un practicant de box, dar în medie...mediocri. 
În fine, revenind la momentul ăla din sala de sport, când toată sala, inclusiv fata aia frumoasă cu care nu vorbisem niciodată, deși practicam același sport. Mă rog, eu îmi luasem dobândisem calculator și renunțasem astfel la sport. În plus, ea tocmai se apucase la o echipă privată, eu îmi terminasem ”cariera” de 5 ani la echipa orașului - Clubul Sportiv Școlar. Doamne ce paranteze lungi. Bun. Revenind. Toată sala îmi striga numele, încurajându-mă mai mult decât era omenește, sau copilărește posibil. Eram în clasa a 8-a. Sala era arhiplină, deși, spre deosebire de filmele americane, nu avea tribune, iar dacă stăteai cu fundul pe bancă, erai practic cu vârfurile degetelor de la picioare în teren. Școala noastră era bună, ne mândream că ar fi fost cea mai bună din oraș, dar eu sunt sigur că am ajuns în ea pentru că era aproape de casă și că cealaltă apropiată era chiar rea (a se citi rău famată). La baschet, cu doi ani înainte, am avut în echipă niște eroi de-ai mei din generația ‘88, care fuseseră jucători la CSS și de la care învățasem mult mai mult decât mi-am propus, dar cu care n-am jucat niciodată pe-un teren de lemn drept coechipieri. Mai veneau să ne antreneze înainte de turnee la CSS, să ne rupă fâșul adică. Câțiva băieți din echipa aia au ajuns să promoveze naționala de tineret într-o ligă superioară, deci eram îndreptățit să-i aleg drept eroi. Eram coechipieri doar la streetball, când nu erau suficienți, dar și atunci le cam încurcam eu treaba - toți aveau un cap peste mine și eu cu moralul n-am stat niciodată bine.
În fine, au crescut, au plecat din școală, au rămas cei din ‘89 să ne reprezinte și au încins puțin inimile fanelor când au jucat faza pe municipiu, dar fără succes, căci i-a bătut tradiționala echipă câștigătoare a Colegiului Național ”Ienăchiță Văcărescu”, antrenată de antrenoarea CSS-ului, adică de antrenoarea mea. 
Eu până atunci nu cochetasem cu echipa școlii din simplul motiv că n-am avut curajul să mă duc la profesoară să-i zic că știu să joc. Cum toată școala era maniacă cu fotbalul, eram și eu maniac cu fotbalul, astfel că eram jucător de câmp de bază în echipa clasei și portar (adesea de rezervă) în echipa școlii, grație jocului bun de mâini dobândit în atâția ani de baschet). Un alt motiv pentru care nu băgasem în seamă echipa de baschet era faptul că noi nu făceam baschet cu acea profesoară. Acest, din urmă motiv, a fost și motivul pentru care nu am fost primit în echipa de pompieri a școlii, deși acolo mi-am rupt inima și am cerut să fiu admis. Cu o inimă rece, mi-a spus profesorul care antrena doar clasele ”bune”, că dacă nu fac sportul cu el, nu pot merge nici la pompieri. Drept coincidență am ajuns pompier voluntar/privat campion național 10 ani mai târziu - și-am și primit premiu 1000 de euro pentru asta. Dar da, nu mai țin minte cum s-a făcut că am ajuns în echipa școlii, dar știu că m-a văzut profesoara cu pricina, Marineasca, aruncând la coș sau driblând ceva colegi mult mai puțin talentați și/sau experimentați. Cu excepția unuia, eram de o eleganță din alt univers față de componenții noii echipe a școlii. Asta în condițiile în care atunci când am renunțat la baschet nu mai aveam loc în echipa de 15 a CSS-ului - de praf ce eram. Și acest preambul, doar ca să vă imaginați cât de praf era echipa noastră, comparată cu echipa lui Ienăchiță, care era formată în mare parte din colegii mei de la CSS. Ani lumină!
Aveam unul înalt în echipă, dar care nu putea fugi, aveam unul care dribla de rupea și era rapid, dar individualist, eram eu și mai erau doi parcă desprinși din defensiva unei echipe de fotbal american. Nu prin gabarit, ci prin eleganță. 
Blank total în mintea mea despre cum am ajuns să ne batem cu Ienăchiță în finala pe Județ sau pe Municipiu, nu contează, era finală. Probabil n-am fost singurul care a renunțat la baschet pentru că i-a fost oferit accesul la calculator la el în dormitor. Important e că jucam această finală în sala noastră mică, înghesuită, sub privirea foarte încurajatoare a tuturor colegilor de la toate clasele. Practic, toată școala era la meci, deși, din nou, nu aveam tribune. Aveau și PET-uri cu care băteau. Era o hărmălaie aproape insuportabilă. În Ienăchiță era 90% din talentul de pe teren și 95% din experiență. La noi era unu’ înalt, speranțe cât casa, emoții cât planeta și absolut nimic de pierdut. Meciul era pierdut dinainte să începem anul școlar, nu ziua meciului. Așa au crezut și adversarii noștrii și, exact ca în filmele americane, ne-au călărit ca pe ponei, ei fiind niște elefanți. Nu știu însă cum s-a făcut, că au început să rateze, Alin să recupereze, s-o scoată la mine, iar eu să i-o trântesc lu’ ăla rapid și individualist în brațe, ca el să nu rateze singur cu coșul. De câteva ori chiar. De fapt, de atât de multe ori încât am crezut că putem să scăpăm printre picioarele elefantului și să nu pierdem cu 100-10. Mai mult decât atât, am început și eu să ies cu mingea din apărare și să marchez. Atunci au început uralele. La nivel uman, îl disprețuiam pe acest Edi, pentru individualismul său, pentru lipsa de modestie și pentru augmentarea nivelului său baschetbalistic, dar nu puteam să arăt asta, pentru că eram mai mare decât el. Spre surprinderea mea și a filmelor americane, lumea nu striga numele celui mai bun marcator, ci striga numele meu. Mi s-a făcut și acum pielea găinii reimaginându-mi acel moment. Inclusiv fata aia frumoasă, Anca o chema, îmi striga numele. Phoenix era un fir de praf în comparație cu cum mă simțeam eu în acele momente. 
Și din nou, ceva ce doar Hollywood mai poate crea acum, nu știu cum dracu s-a făcut că am câștigat acel meci. David de l-a bătut pe Goliath s-ar fi simțit uriaș pe lângă noi. Normal - el n-avea 14 ani, cum aveam noi - presupun.
Astfel, ce n-a reușit echipa legendară din generația ‘88 cu idolii mei, ăia mari din 89, a reușit o mână de adunături de caractere desprinsă din benzi desenate cu slăbănogi mici și unu’ gras da’ înalt. Am bătut fantastica echipă de la Ienăchiță și, deci, jumătate din echipa CSS-ului în care skillul meu chiar n-avea loc.
Ne-am calificat mai departe, nu știu dacă o mai făcuse școala mea vreodată. Știam că mai departe n-avem nicio șansă și ca e mai mare păcatul că ne ducem noi în locul celor care chiar erau talentați, de la Ienăchiță, dar asta e, fiecare repriză contează.
Când ni s-a stins bucuria, adică peste vreo câteva săptămâni, nu știu ce s-a întâmplat, dar am aflat că echipa mea a fost descalificată sub motivul că eu eram legitimat la CSS. Nu-mi aduc aminte exact trăirea, dar nu a fost așa de gravă precum îmi imaginez că aș trăi-o acum, nedreptatea descalificării echipei mele pentru că eu eram legitimat, în condițiile în care toată echipa adversă era cu sportivi legitimați, iar eu nu mai pusesem mâna pe-o minge de baschet în afara școlii de cel puțin un an. But hey, metehnele românești trebuiau învățate de mici copii, nu? Oricum, sunt sigur că cei de la Ienăchiță aveau șanse mult mai mari să reprezinte orașul nostru mult mai bine decât one-time-wonderii  de noi, de la Coresi.
Așa amintiri faine să mă tot oprească din dormit pentru a scrie!


Disclaimer: nu sunt convins că îmi aduc aminte câtuși puțin desfășurarea exactă a evenimentelor, dar am scris doar ce mi-am amintit. Posibil ca mintea mea de copil entuziasmat să fi blocat momentele în care sala striga și numele altor jucători, faptul că acea Anca poate îmi știa numele dinainte. Au trecut 15 ani de când nu am mai vorbit despre acele evenimente, iar creierul meu nu e tocmai cel mai relaxat. Oricum, eu mi-am trăit acel moment de film american și vă îndemn și pe voi să aveți unul.

P.S. Scris în ziua în care Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a confiscat domeniul filelist.ro, iar filmele americane încep încet, încet, să nu mai fie așa ieftin de găsit (gratis).

Mulțumesc Cezar pentru acest text
Semnat, Cezar în varianta bătrână, recunoscător că nu ai lăsat această frumoasă amintire să piară în sinapsele tale meandrate.

P.S. Poate am scris și pentru că am terminat de vizionat filmul The Professor, film de-o calitate specială, care cu siguranță te face să te gândești la viața ta și în urmă și în viitor. Film pe care-l recomand, de altfel,

vineri, 20 martie 2020

Muzica in timp de izolare

Uitasem de muzică.

Mai intru din când în când pe Youtube să pun muzica dar end-up-uiesc pe videouri cu mașini sau tech stuff.

Dar acum am reușit.
Si mi-am adus aminte de o poveste faina:

Eram după o tabără de iarnă CPNTistă, când, în drum spre Brașov, de la Cabana Cuca, ne-am oprit la Bejani acasă să facem cartofi prăjiți.
Într-o atmosferă faină, am auzit printre vocile gălăgioase o melodie faină de tot.
Am fredonat-o acoperindu-mi urechile, am mers pe la fiecare-n parte să-i întreb dacă știu ce melodie e. N-am avut inspirația să merg la calculator să văd ce melodie era sau cine o cânta.
Seara s-a terminat iar eu am rămas cu melodia în cap. Ya'll know that feeling.

Aveam telefonul din poza de mai jos, deci nu, nu aveam opțiunea de a shazamui. 
Dar am fost deștept și am început să fredonez melodia, înregistrându-mi vocea pe acest telefon. O mai uitam, dar din când în când mergeam în telefon și mi-o reaminteam și o reintroduceam cu drag în creier pentru restul zilei. Din când în când mai întrebam pe unu-altu dacă o știe, dar toți se uitau la mine ca la ultimul nebun.

Toate bune și frumoase până când mi-am pierdut telefonul.
 N-am regretat nimic altceva decât lipsa melodiei înregistrate și prostia implicită din pierderea unui obiect semi-prețios.
 Asta se întâmpla cam la jumătate de an de la audiția melodiei.

După încă jumătate de an uitasem de existența melodiei pentru că uitasem ritmul ei și deci nu mai puteam s-o fredonez ca ultimul freak, fiecărei persoane care părea cât de cât interesată sau pricepută la muzică.

Altă iarnă altă tabără de iarnă, iar la Cabana Cuca.
O mică paranteză, de pe vremea când încă aveam telefoane ca cel de mai sus, în taberele de vară nu aveam semnal GSM, internet și nici electricitate. Tabăra dura 9 zile, iar singurele pauze de GSM erau la peste 1500m, pe crestele învânturate, unde oricum nu prea-ți doreai să șezi vorbind la telefon - că atunci chiar era doar telefon.
Dar fie, aia-i alt capitol nostalgic.

Muzică.
A, în tabără aveam muzică, aveam chitară, aveam chitaristă și nu, nu beam decât într-una din zile, că în rest eram nevoiți să ne odihnim pentru următoarea zi lungă.

Dar melodia!

S-a terminat încă o tabără de iarnă plină de aventuri și ne oprim iarăși la Bejani să balotăm cartofi prăjiți. Încă era uitată povestea cu melodia care m-a fascinat cu un an în urmă. Și uitată a rămas până a început iar să iasă din calculatorul lor.
Pure, delightful magic!
Era Walking on a Dream de la Empire of the Sun.

Brusc, toate emoțiile, toate transpirațiile, toată adrenalina disponibilă m-a zburat din locul unde stăteam până în fața calculatorului și am notat-o ultra-rapid pe noul meu telefon Nokia E72, cumpărat cu banii din premiul de la Olimpiada Națională de Rezistența Materialelor.
Și aia a fost.
Un an de zile și un maxim cumul de factori m-au adus în același loc și pe mine și pe acea melodie.

Și de fiecare dată când o ascult îmi trezește instant trei poze:
- o zarvă de oameni pe un fundal muzical magic,
- un eu bucuros sărind ca un spirit printre oameni să ajung să văd melodia, aducându-mi aminte tot anul ce a trecut, inclusiv
- suferința pierderii telefonului cu cea mai faină clapă din lume!

Și nu, n-ați citit atâta doar ca să întrați în sufletul meu, ci vă și premiez cu o altă melodie de la aceiași Empire of the Sun - Alive.



Izolare (mai) plăcută să aveți!

duminică, 29 decembrie 2019

Un inceput de sezon... Semi. Pseudo.

Poveste.
Adică perspectivă.
Încălzire globală. Adică schimbări climatice.
Prima lectie de ski din sezon o tin la Sinaia, ca in Brasov încă nu a nins.
Si mai gasesc doi prieteni, sa umplu masina, sa nu contribuim triplu la schimbări.
Ajungem la 1400, ei se duc sa se dea, eu imi aștept clienții. Vin clienții. Cei mai faini. Numai zambete si bucurie. Pe sus frig, entuziasm, tot ce-i trebuie unei zi de ski faine. Mai putin mancare. N-am avut timp sa-mi iau mancare. Am murit, asadar, de frig.
De foame n-am murit, ca am primit o felie de cozonac de la clienti.
La un moment dat am ales sa le dau cheia baietilor ca sigur ajung ei primii la masina.
Si bine am facut, căci au ajuns cu vreo doua ore inainte.
Dar a fost ok, ca au pornit mașina, s-au incalzit. Am ajuns si eu la masina si repede m-am schimbat sa plecam. Dar nu porneste mașina.
Stupoare. A pornit cu 30 de minute in urma, a stat pornita si acum nu mai vrea.
Nu intelegeam, aveam lumini, pornise acum 30 de minute, dezbateam daca e alternatorul, bateria sau electromotorul. Dezbaterea s-a incheiat: Am intors-o si-am impins-o la vale. A pornit ca unsa - normal - avea motorul cald.
Si a mers o vreme, pana a inceput sa faca bordul mai ceva decat bradul de craciun autentic romanesc in flacari. Dar chiar si-asa, am stins luminile si a mai mers o vreme. Pana n-a mai mers deloc, adica pana n-am mai avut scanteie, pentru cunoscatori.
Si-am tras frumos pe dreapta si dai diagnosticare la -5 grade Celsius.
Scoate-i alternatorul, ca ala e de vina.
Scoate-l daca stii cum.
Cauta tutoriale.
Nu exista, de zici ca e primul alternator stricat din istoria loganurilor.
Ingheata.
Nu-ti suna clientii. Te suna ei, ca au trecut pe langa tine.
Te-ntreaba daca ai nevoie de ajutor.
Zi-le da.
Se intorc, se uita putin la noi, ei cu masina noua, neputinciosi.
Decidem ca n-avem de ce sta, ca oricum nu stim cum sa-l desfacem si n-avem cheie de 16. Cu ei macar putem merge pana la gara sa luam trenul.
Ajungem la gara, avem tren doar inter regio si doar peste vreo 90 de minute.
Ne luam un covrig-doi si ne postam la ocazie.
Nu ne ia nimeni.
Baietii renunta si iau bilete de tren.
Vin sa ma anunte si consider prea mult 13 lei biletul, asa ca eu continui sa stau la ocazie, o ocazie la care nu prea treceau masini.
Dar vin ei sa isi ia schiurile si, odata cu ei, vine si autobuzul.
Fericiti, mergem spre bus. Ma sui eu primul (fara schiuri), ei, infofoliti, cu schiurile si claparii in maini, in spatele meu:
- La Brasov. Cat e biletul?
- 14 lei.
- CAT!?!?
pe un ton normal, spre logic, soferul:
- 14 lei.
- Aia e.
Si luam loc.
mai erau 20 de minute pana la tren.
20 de minute pe care le-am petrecut in urmatorii 3 km, stand la coada din Busteni.
Am ajuns acasa de-odata cu trenul. Nu stiu cine-a platit, dar ne-a costat mult. Dar despre costuri, imediat.
A. Am uitat sa zic, coborand scarile spre rental, am zis sa ma distrez imitand clienta care cobora lateral si mi-am rupt o clapa la ... clapar.
Am zis ca-i simplu, e Adi cu mine, el are pistol de nituit si nituri, oricum il duc acasa, tzac pac si am plecat. Simplu pana i-am aratat clapa, a fost si el de acord, a ramas la el, doar ca nu l-am mai dus eu acasa, iar acum claparul e la mine, clapa la el - in alt municipiu.
Revenind.
Mai sunt zile:
Cu lectiile invatate, imi cumpar toate cele necesare sanvisurilor, imi tai cozonac, le ambalez, le bag in geaca. Si aici trebuie sa insist pe incredibilele sanvisuri facute in 30 de minute fiecare. Cu cata atentie, cat detaliu! Bag in rucsac cheia tubulara de 16 necesara desfacerii alternatorului, imi caut claparii de rezerva. Ma uit la meteo sa vad cum va fi vremea, vantul. Mai imi iau un buff, ce sa mai, cea mai tare pregatire pentru o zi de munca. Mi-am luat si bilet de tren, am confirmat ora intalnirii cu clientii. Totul era aranjat.
Ziua urmatoare, alarma suna mai devreme decat e necesar. Obosit pentru ca m-am jucat cu prietenii Casa del George, dupa care am cautat pentru a 10-a oara cum se scoate un alternator de pe masina, aman alarma cu 10 minute.
Nicio graba, am fost pregatit. Verific inca odata ora exacta de plecare a trenului. 7:36. Zic ca daca plec la 7:25 de-acasa sigur ajung la tren.
Am intarziat putin, plec la 7:27 de acasa, asa ca ma grabesc putin.
Cand ajung sa vad gara, ma uit la ceas sa ma linistesc si vad ca e si 33 de minute. Fuck! alerg, eu care nu pot alerga din cauza gleznei luxate la baschet in octombrie. Alerg si ajung pe peron la 7:35.
Peronul arata ca intr-un film post-apocaliptic. People-less.
Zero. Nada. Niciun tren, niciun om.
Nici nu stiam ce sa ma intreb: n-a venit, nu exista, vine-n alta zi, s-a rupt calea ferata, am venit cu o ora prea tarziu, una prea devreme. M-am uitat la bilet si zicea intr-adevar ca e la si 36, dar sosirea, nu plecarea. Plecarea era cam cand am decis eu sa ma uit relaxat la ceas sa ma asigur ca prind trenul, adica la si 33.
Inca un bilet de tren irosit.
Merg la autobuz, din nou. Aceiasi 14 lei. Nu mai conta.
Intru-n el prin usa din spate, singura deschisa, fix langa evacuarea unui alt microbuz.
Mirosea a suicid in el.
Asta plus faptul ca am alergat panicat fix dupa o masa relaxata, mi-a schimbat atentia de la sunat clientii sa-i informez, la voma venind simtind-o cu gatul.
N-am vomitat si nici nu ne-a sinucis nimeni. Am ajuns in Sinaia, dar clientii au intarziat (sic!) pentru că coadă pe DN1 la Comarnic.

Si-am urcat si la 1400. Si ne miram de ce naiba coboara unii la ora asta.
Am inteles cand am ajuns acolo: bate vantul si nu circula gondolele.
Are you fucking kidding me?!?
E ok, mnoh, nu muncesc azi, nu-mi primesc banii, dar macar sa-mi scot alternatorul, sa-l duc in Brasov, sa... ceva!
Ajung la masina, se ofera clientii sa ma astepte 30 de minute pana desfac ala.
Tot n-am inteles pe unde, iar cheia de 16 pe care-am luat-o e prea lunga sa desfac ce-mi planuisem sa desfac, dar oricum nu aia cred ca trebuia sa desfac.
Asa ca am desfacut bateria de acumulatori a masinii si am bagat-o-n rucsac sa o iau acasa sa o incarc, sa ma duc maine cu ea sa aduc masina folosind puterea inmagazinata in baterie.
Si in cele din urma am ajuns la gara din nou.
Cu rucsac cu plumb in el, schiuri, clapari si bete. Si sanvisuri si cozonac si apa si dulciuri si chei si frontala si incarcator pentru frontala pe care trebuia sa il folosesc in tren, pentru ca demontarea alternatorului s-ar fi desfasurat pe intuneric! But instead, imi cumparam bilet online la tren. Si am ales sa nu-l iau pe-al CFR-ului interregio de la 11:32, ci sa merg cu softransul de la 11:44 pentru ca e cu 2 lei mai ieftin si oricum n-am mers niciodata cu el. Am rezervat biletul si am asteptat sa treaca cele 25 de minute la fel de relaxat ca dimineata, relaxat ca (macar, hopefully) mare parte din problemele zilei mi le cunosc. Surpriza, am decis sa fiu extrem de precaut si sa verific faptul ca trenul la care am facut rezervare este cel corect.
Ghici ce: facusem rezervare pentru un tren de la ora 21:30, iar cele 2 minute ramase pana la trenul CFR-ului nu-mi permiteau sa cumpar un bilet si la CFR.
Mi-am luat totusi inima in dinti, acidul sulfuric in spate, claparii si betele intr-o mana, schiurile in alta, speranta in suflet si m-am dus la tren.
L-am intrebat pe nas ca daca am gresit rezervarea, pot totusi sa ma sui in tren la acelasi pret? Eram oricum tentat sa astept 2 ore pana la urmatorul tren regio, doar ca sa platesc 6 lei cum e normal.
Dar m-a acceptat.
Si am ajuns acasa si v-am scris povestea asa, poate invatati si voi sa nu fiti chiar atat de zgarciti.

joi, 5 decembrie 2019

Ce bine că n-avem arme automate. Si bani de gloanțe.

După episodul cu accidentul pe Olt, urmează o impotență umană oficială, adică a statului. Dar țineți minte acel episod, pentru că statul suntem tot noi.

Așadar.

Pățită tot de un prieten, nu de mine.
S-a dus omul să-și deschidă o firmă, căci vrea să fie liber întreprinzător.
Primul pas este să îți rezervi denumirea, iar în baza acestei denumiri, depui capitalul social la bancă, ceri acordul vecinilor, faci toate documentele și declarațiile. Practic, firma există deja cu acel nume, pentru înființare.
Precizez că exista două variante de a-ți rezerva denumirea online. Una cu semnătură electronică și alta fără, dar cea fără este disponibilă doar dupa ora 18, zilnic. Am aflat că au indisponibilizat-o în programul ONRC din cauza programului StartUp Nation - if that makes any sense.
Dar asta nu e nimic.
A-ți găsi vecinii acasă, de fapt a găsi vecinii unui unchi acasă, pentru că, mai nou, nu mai deținem locuințe, este de departe cel mai dificil lucru de făcut pentru a-ți întocmi acel acord. Nu mai zic de cazul în care pleacă unul cu lunile de acasă.
Dar presupunem că îi găsești.
Mergem mai departe, faci toate cele, declari că știi practic toate legile pe care n-ai putea fizic să le memorezi, după care vine partea cu dosarul cu șină. Te pun să perforezi totul, să numerotezi și să le introduci într-un dosar cu șină. La parterul clădirii se află tot timpul PUBELE pline cu dosare cu șină aruncate și care nu pot fi folosite pentru că sunt scrise numerele dosarelor mare pe ele. De parcă n-ar exista etichete pe lumea asta.
Dar da, aici greșim noi, statul, pentru că cică putem recicla și suntem prea leneși să refolosim. Nu intru în asta prea mult.
Apoi, ca orice necunoscător, se duce omul să întrebe ce număr are documentul care n-are număr, dar documentul care are număr și n-are dată, că trebuie să le completezi pe toate, să se asigure ONRC-ul că nu există nicio șansă să fie vina lor. Mnoh, e justiție, aici zic. Doar să angajeze dracu pe cineva care are răbdare să-ți explice, nu să aștepte ca un cățeluș să îi adresezi o întrebare la care nu-i răspunderea lui să-ți zică, ci a altei autorități aflate la kilometri distanță, să-și etaleze priceperea în fața nepriceperii tale. ÎN BIROCRAȚIE!
Apoi, după ce petreci ore bune bibilind toate documentele, te duci în sfârșit să le depui. Și acolo era o tipă foarte faină, cu foarte multa răbdare, care te ajuta să-ți adaptezi totul în așa fel încât să fie totul bine din prima, avea și un decolteu generos, cât să nu stai pe facebook în timpul cât verifica ea toate documentele, era ok, la registratură.
Eh bine, prietenul ăsta al meu se pare că n-a avut noroc de acea tipă.
Sau și dacă avea, intervenea sistemul.
Sistemul care i-a zis că firma lui, abc def SRL nu este acceptată ca denumire, deoarece exista def abc SRL.
Asta în ciuda PRIMULUI document eliberat de ONRC, cel în baza căruia petreci zile, săptămâni chiar, să faci TOATE celelalte documente.
"Știm, e o problemă de sistem, s-a mai întâmplat la multe alte firme”
În orice film american pe care l-am văzut eu, ăla e momentul în care scoate omu' mitraliera și începe să tragă în orice vede și orice prinde. Și-apoi se împușcă în cap”
Mă rog, n-am văzut în filme, pentru că se întâmplă atât de des încât a devenit banalitate să faci filme despre așa ceva. Văd la știri.
Nu încurajez pe nimeni să citească astfel de știri sau să urmărească astfel de știri, vreau doar să precizez că înțeleg o mică parte din acea furie alor. Acea victimizare legitimă, acea răbufnire când cineva își bate joc de tine, aia când ai scoate flăcări pe nas și abur pe urechi.
Și ca să nu fiu în linia critica USR, vreau să propun și soluțiile:
1. Nu mai cereți dosare cu șină, ci luați dosarele alea și lipiți etichete autocolante cu numărul dosarului.
2. Pentru speța cu numele rezervat automat de un sistem electronic sper că nu aveți nevoie de soluție, am încredere că nu sunteți retardați mintal.
3. Ce faci când sistemul e prost? IL SCHIMBI! Dar până să îl schimbi, îti ceri scuze față de clientul tău, căci reprezinți instituția, nu-i spui relaxat că nu e singurul care vrea să scoată mitraliera la tine. E minimul gest de decență. Îți ceri scuze, îi oferi șansa să nu mai plătească taxa, îi oferi ceva să simtă că își pasă. Dacă nu îți pasă, pleacă, altfel, îți accepți greșeala. Dacă tu consideri că nu e a ta, îl pui pe manager să o facă. Că după ce va cere scuze zecilor de oameni, va schimba el sistemul.

Sau, mai ușor, mai dăi un scroll pe facebook.