Imperfecțiunea mea, la Afect, un festival imperfect.

 O sâmbătă ca nicio alta în Brașov.

Nu sunt absolut deloc obișnuit cu petrecerea weekendurilor in Brasov, mai ales vara, însă acum, cu Ruxi plecată în tabără la muncă, Levi în Germania la muncă și Misha în Vamă, la relaxare, nu mi-a rămas decât să petrec niste me-time la festivalul Afect și documentând relațiile financiare ale Domeniului Schiabil Poiana Brașov.

Din capul locului trebuie să menționez că vineri a fost o zi cât se poate de specială, în care mi-am oferit o tură scurtă de biciclete cu Vlad, Biolan și Scrici, cum de prea mult timp nu-mi mai oferisem.

A trebuit s-o întrerup repede, să ajung acasă să mă schimb, să merg la teatru. Noroc ca m-am văzut cu Tibi, care bietul venise să o salveze pe Silvia căreia-i cedase motorul în fața blocului meu (unde trăiesc, nu pe care-l dețin, că nu dețin nimic impozabil încă). De ce noroc, că mi-a zis că teatrul e mâine, nu azi :)

Așa s-a făcut că mi-am eliberat programul și puteam participa la Masa Critică, după care să merg direct la concert la Byron. Nu înainte de a afla cum funcționează sistemul de reciclare de la persoane juridice în România - de la Iulian Dudiță, care face asta din Hobby :)
Spre surprinderea mea, e chiar ok gândit. Nu sunt clare mereu motivele pentru care e gândit sistemul așa cum e, dar la o analiză mai aprofundată e cât se poate de logic.

Revenind.
Nu, nu revin încă, pentru că m-am întâlnit cu Radu vineri și i-am zis și lui de teatru și de dialogul cu Marcel Iureș. La care el m-a întrerupt subit întrebând: CPF-istul?
Nu știam eu mare lucru despre Marcel Iureș, în afară de faptul că a jucat în ceva filme americane acum multă vreme și nici nu m-am documentat între timp, așa că m-am dus la dialogul cu el cu doar două informații la curent: actor bun și CPFist. Două etichete, două prejudecăți.

Cu ce ocazie a ajuns el să aibe dialog cu oamenii la Teatrul Dramatic înainte de o piesă cu Ada Galeș, Ioana-Anastasia Anton, Marius Cordoș și Bogdan Nechifor numită Iluzii?

Foarte bună întrebarea:
Acum câteva luni, de ziua lui Allen, am petrecut (cu mult ping-pong și un tort delicios) puțin mai mult timp cu Camelia, partenera lui, și mi-a spus despre dorința ei și a fundației Hera de a organiza un festival prin care să militeze pentru educația emoțională. Subit, she got my interest, pentru că mă consider unul dintre cei mulți care au nevoie de asta și cărora le-ar fi prins bine asta mai devreme de 30 de ani. Mult mai devreme.
Eh bine, acum se întâmplă Afect, festival imperfect, în care fiecare zi aduce altceva, dar se termină cu un concert al unei trupe bune (Byron, The Mono Jacks si Omul Cu Șobolani (Șobolani!?!?) ). Foarte bune, I might say.
Concert care se termină cu un dialog între Camelia și trupe, în special soliștii, soliști care după anul acesta pandemic, știu ce înseamnă terapia și au fost atrași în capcana Cameliei să militeze împreună pentru educația emoțională.

În cadrul acestui festival se află și Marcel Iureș (da, omul CPF-ist, nu actorul) și piesa Iluzii pe scena Teatrului Sică Alexandrescu din Brașov.
Eh, sâmbătă, după  ce mi-am scufundat bine de tot capul în datele financiare ale Poienii, am ajuns la timp la teatru, unde a vorbit Cami pe scenă pentru prima oară în viața ei, în fața atât de multor persoane. Și vorbea live despre ce simțea pe scenă și își arăta vulnerabilitatea pe scenă, which was awesome.

Și l-a invitat pe Marcel Iureș la dialog cu publicul. Și prima întrebare a venit de la o domnișoară. ”Acum, cât timp mai avem voie să zicem domnișoară”. Și deja eticheta de CPF-ist din capul meu a acaparat scena.
Singura întrebare pe care-mi doream să i-o adresez omului era: ”Dacă elimini actoria, cât timp și ce mai rămâne din Marcel Iureș?”. N-am avut curaj.
Noroc că i-am lăsat pe alții să întrebe lemne.
Dar da, m-a mai contrariat faptul că recunoaște faptul că cu o țuică sau un whisky bun, scapă de emoțiile de după spectacol. M-a contrariat pentru că am trăit de câteva ori experiența dansului (un lucru de care mi-e teribil de frică) fără alcool și îmi aminteam cât de puternică era fericirea, dublată de mirarea faptului că dansez la fel de liber și de nepăsător de părerile celor din jur, fără alcool. Și mereu mă învinovățesc când nu reușesc să-mi ies din zona de confort fără alcool.
And there he was, alcoolul e soluția.
Aș fi vrut să-l întreb și ce-ar fi făcut dacă ar fi avut o voce pițigăiată, nu asta falnică pe care-o are - n-am avut curaj.
Aș fi vrut să și adorm, dar nu-mi mai permit, că sunt politician acum și nu se cade - am avut curaj, dar am simulat-o cum o simulam în facultate.

În fine, chiar n-am rezonat cu omul, fără să-l urăsc și fără să știu pentru ce să-l apreciez, altceva decât că a acceptat să fie pe scenă și să vorbească din postura de om. Și e mult spus om, că a vorbit mai degrabă din postura de artist, o îndeletnicire pe care am decis că nu o voi înțelege, dar nici judeca.

Oh, dar l-am judecat.
Când a zis că în ziua de azi toată lumea-i doctor și toată lumea-i expert, a decis să ducă la un nivel mult prea jos importanța științei în confortul nostru de zi cu zi. Ăsta de azi, nu neapărat cel de peste 30 de ani, cu care înțeleg să nu fie de acord.

Am citit o știre cum că s-a făcut un studiu care zice că o proporție covârșitoare de oameni nu au înțeles, nu înțelege și, mai rău, nu vrea să înțeleagă cum funcționează știința. Presupun că vine din chinurile timpurii ale matematicii școlare, chinuri prin care am trecut și eu cu greu, dar una e să alegi să nu înțelegi cum funcționează și alta e să îi minimizezi importanța, spre folosul nimănui.
I judged him for that.

Apoi a venit piesa Iluzii.
Vorbeam cu cineva zilele trecute despre cum ADD-ul meu mă face să nu ma pot concentra niciodată pe subiect, ci pe tot ce se desfășoară în jurul meu. La teatru, în general, îmi fuge mintea de obicei pe subiecte izvorâte din piesă și mă trezesc adesea că nu știu ce-a zis ultimele 5-6 replici. La început, de exemplu, am fost fascinat de cât de lung și de capabil a fost monologul Adei, atât de fascinat că m-am întrebat cum naiba l-a reținut pe tot. Evident că mă întrebam dacă plânge pe bune sau e actriță bună. Și că la cât e de frumoasă, nu știu dacă aș vrea să-mi fie iubită când văd cât de bine poate sa interpreteze roluri, lacrimi included. M-a prins, ce să mai.
Per total, mi-a plăcut maxim piesa, cu atât mai mult cu cât, cu tot cu ADD-ul meu, mă enervam pe un tip din spate care tot nu-nțelegea ce se întâmplă în piesă și o întreba pe parteneră de parcă era la 10 scaune distanță.

A vorbit despre sentimente reprimate foarte, dar foarte mult timp. Într-un mod foarte alambicat, dar deslușit la final foarte frumos, presărat de glume de-ale unui personaj cu un simț al umorului foarte dezvoltat.

Și în final, prezența la piesa de teatru mi-a asigurat întârzierea la ceea ce pentru mine era main event-ul festivalului - concert OCS.
OCS e acronimul de la Omul cu Șobolani, o trupă de rock alternativ prezentă de peste 20 de ani pe scena din România. O scenă săracă, cu un public sărac, îmi vine să zic, judecând după faptul că băieții ăștia au joburi pe lângă trupă. Unii dintre ei, desigur.

OCS este trupa care mi-a asigurat mie extrem de multe amintiri euforice (cu alcool sau fără), deoarece era trupa în vogă printre CPNTiști când am ajuns eu în club. Atât de în vogă, încât chitariștii clubului, Cornel și Șoacă, la focurile de tabără, cântau piese de la OCS în loc să cânte de la... Andrieș.
Sunt, de departe, trupa mea favorită și sunt mari șanse să fie prima trupă la care am mers la concert la care să plătesc bilet. (am fost la concerte de muzică electronică în trecut, nu trupe). Mai auzisem rock, dar în piețe mari, pe-o scenă mare, cu multă lume, când eu eram prea tânăr să înțeleg. În Rockstadt-ul vechi, erai la 1 metru de artist, iar el era doar cu un cap mai sus ca tine. Puteai vedea acordurile, căci acum știai ce înseamnă acorduri și puteai înțelege că dacă băieții ăia se opreau, se oprea și euforia ta.
Evident, când ești într-o gașcă de 30 de inși și toți adoră OCS, vei adora și tu OCS. Și mă bucur că am fost în acea gașcă. M-am bucurat să îi revăd, deși mult mai calmi și mai puțin euforici decât îi știam.

A vorbit piesa de teatru despre middle-age crisis și-mi dau seama cum mă fucking apropii de ea mai repede decât toată lumea, pentru că, nu-i așa, mereu am fost un hipster și am făcut lucrurile mai devreme - în afară de sex, desigur :)

Oh, it feels good writing.